Foarte multe dintre discuţiile pe care le am pe Instagram cu mamele sunt legate de viaţa cu doi copii mici. De la pregătirea celui mare, la sentimentul de vinovăţie şi chiar decizii logistice. Teama este mare şi le înţeleg perfect, pentru că şi eu am fost acolo. O să încerc să las aici câteva idei de bază pentru pregătirea noii formule. Ca de obicei, nu vă învăţ eu ce să faceţi, ci doar vă spun din experienţă şi poate vă inspiră sau vă ghidează spre decizii bune pentru voi.
Pregătirea celui mare
Legat de orice subiect, cred că pregătirea se face din timp, discutând, însă NU obsesiv şi în fiecare clipă a zilei. Introduceţi noua temă natural. Maximum 2-3 cărţi, povestit, desenat şi imaginat cum va fi noua viaţă. În plus, asigurări şi reasigurări că chiar dacă viaţa voastră se va schimba, el va fi în continuare iubit, important, ascultat etc. De asemenea, vorbiţi şi dacă veţi face diferite aranjamente de somn şi pregătiţi copilul şi pentru lipsa voastră cât veţi fi în maternitate. Aici ştiu că multe mame au inima îndoită, dar credeţi-mă că nu vor fi traumatizaţi aşa cum credem noi. Anumite lucruri în viaţă sunt fireşti, iar disconfortul pe care îl poate simţi cel mare nu este acelaşi lucru cu trauma. Nu e nicio trădare să aduci pe lume încă un copil.
Aranjamentele de somn sunt nişte decizii intime şi nu cred că cineva pe Internet are soluţia magică sau cea mai bună. Depinde de cum dormiţi, cine cât munceşte, ce ajutor aveţi, câte camere aveţi etc. Noi am ales varianta să doarmă tati cu cel mare în camera lui şi eu cu bebeluşul. Am preferat ca unul dintre noi să doarmă legat noaptea, să fie odihnit ziua când mai prindeam eu nişte ture de somn. Asta pentru că am alăptat exclusiv şi eu oricum mă trezeam. La varianta biberon, puteţi face cu rândul. Deci sunt mai multe lucruri de luat în calcul.
Ca să nu păţiţi ca mine, că nu m-am pregătit la acest capitol, exersaţi cu cel mare cum mângâie un pluş sau chiar o păpuşă bebeluş şi ghidaţi-l în ce mişcări are voie să facă şi ce nu. Băiatul meu a vrut să tragă bebeluşul din braţele mele şi pentru că l-am îndepărtat blând, a plâns foarte mult. Not great for a first meeting.
Când vine bebe acasă
În lumea asta a cărţilor şi cursurilor de parenting, există două curente despre venirea bebeluşului într-o familie cu un copil mai mare.
- Răspunzi întotdeauna bebeluşului şi te ocupi de el, iar cel mare îşi aşteaptă rândul.
- Răspunzi întotdeauna prima oară celui mare, pentru că lumea lui s-a zguduit şi are nevoie să simtă că încă face parte din familie.
Ce am ales eu? Calea de mijloc. Chiar mi-aş pune în bio pe Instagram că sunt mama aia cu calea de mijloc, cu instinctul, cu nuanţele. Nimic nu e absolut, alb sau negru, bine sau rău. Am ales să le răspund nevoilor în funcţie de gravitatea lor. Mi se pare oarecum nedrept ca primul copil bebeluş să aibă parte de o mamă 100% prezentă, iar al doilea bebeluş să tot aştepte pentru că cel mare se adaptează greu. La primul ni se spune să răspundem imediat nevoilor bebeluşului pentru că teama de abandon e mare, nu are noţiuni de spaţiu şi timp. La al doilea ce facem? Îl lăsăm să plângă de foame, de somn, de scutec plin că are cel mare un tantrum legat de culoarea linguriţei sau a bananei tăiate? Come on. Desigur, dacă bebeluşul e liniştit şi nu cere prea multă atenţie în fiecare clipă, ne ocupăm de cel mare.
De asemenea, nici varianta cealaltă nu m-a încântat. Şi cel mare are nevoie de tine urgent în anumite situaţii. Şi cel mare are nevoie de mâncare, poate spălat sau scutec schimbat (am prins perioada cu 2 cu scutece), alinat etc. Inima vă va spune când poate plânge unul puţin şi când e cazul să intervenţi. O să doară puţin, dar repet… disconfort nu e acelaşi lucru cu traumă.
Ce am făcut concret
- Nu am responsabilizat copilul mare. Nu l-am pus să iubească bebeluşul, să aibă grijă cumva de el, să mă ajute cu scutece sau altele dacă el nu voia. L-am implicat natural şi în joacă în noua rutină.
- I-am validat mereu emoţiile. Orice. Chiar şi supărările pe bebeluş. Sunt cazuri în care cel mare cere ca bebe să fie dus înapoi la maternitate sau chiar la gunoi. Nu vă panicaţi, nu săriţi pe el, spuneţi doar că înţelegeţi şi că e normal ce simte.
- Am vorbit cu voce tare cu bebeluşul ca cel mare să audă. Când bebe era liniştit, îi spuneam: uite, acum te las aici la tine în landou pentru că fratele tău are nevoie de mine şi, acum, mă voi ocupa de el. Cu coada ochiului vedeam cum I. zâmbeşte şi se relaxează. Uneori vorbeam cu bebe şi îi spuneam că are un frate mai mare minunat, care face multe lucruri interesante, care se descurcă, care e deştept, care va fi un model pentru el.
- Am evitat să îl cert pe cel mare când făcea gălăgie. E greu, tare greu. Nu mi-a ieşit tot timpul, însă am încercat. Copilăria lui gălăgioasă şi veselă nu se poate opri din loc pentru că a apărut bebeluşul. Partea bună e că bebe a dormit bine şi în zgomot, în primele luni.
- Timp 1 la 1 cu amândoi. Atunci când s-a putut, am ieşit în oraş sau m-am jucat doar cu cel mare. La fel, am căutat momente să am timp doar eu cu bebe şi să ne drăgălăşim. Pe cel mare l-am mai dus la bunici câteva zile şi m-am bucurat doar de bebeluşie. Nu mă simt vinovată, el îi iubeşte mult pe bunici şi chiar cerea să meargă. Înţeleg că ne e greu să ne mai desprindem de ei, însă acolo unde se poate, putem încuraja asta în mod sănătos.
- Am evitat să spun tu eşti mare, el e mic în orice situaţie. Nici asta nu mi-a ieşit tot timpul, lucrurile devin dificile când bebe începe să fie mobil şi încep certurile. O să fac pe tema asta un al doilea articol.
- Nu m-am supărat pe el când s-a supărat pe mine. Cel mare se va supăra pe voi. Nu mai are aceeaşi atenţie şi e normal. Trece şi furtuna aceasta. Fiţi stâlp acolo.
Am avut grijă şi de mine
În acest tumult al noilor schimbări, am căutat să am grijă şi de mine tocmai ca să nu cad din nou în depresie. Uneori este în regulă să spui că nu mai poţi. Să îi spui celui mare că nu ai energie să te joci cu el, că nu mai ai voce să citeşti încă o carte, că pleci la doctor. A fi părinţi implicaţi nu înseamnă să fim la dispoziţia lor 24 din 7, pentru că aici nu mai vorbim de ataşament sau de binele lor, ci e mai mult despre a-i ţine în nişte bule de cristal şi le arătăm nişte oameni care fac orice pentru ei. Viaţa nu e aşa. Moderaţie în toate, ăsta ar fi sfatul meu principal.
Dincolo de asta, faptul că ne asigurăm că cel mare nu suferă prea tare pentru că a venit bebe, nu înseamnă că nu mai punem limite şi nu mai facem educaţie. Încercaţi să nu cădeţi în capcana asta de dragul de a nu-i face să sufere. Limitele sunt limite şi copiii au nevoie de ele.
Logistica
Aici trebuie să vă gândiţi în funcţie de ce ajutoare aveţi, cum veţi organiza lucrurile. De exemplu, unde va sta bebe – să nu cadă – când vă ocupaţi de cel mare. Sau cazul meu, ieşiţi la poartă la curier. Noi locuim la casă cu etaj. La etaj am avut pătuţul unde era safe, la parter am avut landou şi un balansoar care ne-a salvat.
O regulă importantă a fost să nu îi las singuri nicio secundă. Cel mare avea 2 ani, pentru el bebe era uneori jucărie. Unul dintre ei a venit mereu cu mine la baie, la poartă la curier, la întins rufe, la pus mâncare la căţel etc.
Cum am culcat copiii. În primele luni, bebe adormea oriunde oricum :))) A fost vis. Şi dormea tun, iar eu aveam câte 3 ore bune să stau cu cel mare. Apoi lucrurile s-au complicat puţin. Partea bună este că cel mare deja adormea singur. Am lucrat şi la partea asta. Avea nevoie doar de cineva lângă el. Aşa că alăptam bebeluşul şi el adormea în pat lângă mine. Când lucrurile s-au mai complicat şi bebe nu mai adormea aşa uşor şi a avut nevoie de mine la somn, asta e, am apelat la Bluey şi Mickey să trăiască. Nu mă simt vinovată!!!! De ce? Pentru că a fost cu măsură, a fost o soluţie ok ca bebe să doarmă şi cel mare să nu stea singur, nu a fost zilnic. Acum suntem într-o perioadă de zile sau săptămâni fără desene. Nu avem program. Le-am folosit doar la nevoie. Nu mai puneţi presiune pe voi nici pe treaba asta cu screen time. E o diferenţă să foloseşti tot timpul şi să nu mai ai măsură şi alta e la nevoie.
Plimbări singură. Bebe în marsupiu, cel mare în căruţ doar ca să ne mişcăm mai repede. El a renunţat rapid la cărucior de fel.
Mâncare şi curăţenie. Nu am făcut niciodată singură cu ei. Dan are program felixibil, mereu m-a ajutat la acest capitol. Am făcut în zilele lui libere. Când muncea, îmi lăsa mâncarea pe aragaz ca să am totul la îndemână. Nu aveţi ajutoare, nu vă descurcaţi mereu? Comandaţi fără vină. Asta e viaţa. Nu înţeleg de ce ne simţim vinovate atunci când avem soluţii care ne pot face viaţa mai uşoară. Maternitatea nu înseamnă sacrificiu, serios.
Gândiţi-vă la toate astea. Imaginaţi-vă zilele singure cu ei şi vedeţi ce goluri aveţi de umplut.
Când m-a durut cel mai tare inima
Pentru mine, cel mai greu a fost când, la scurt timp după naştere, cel mare a răcit şi a făcut febră, iar eu nu am mai putut fi 100% acolo. A fost tati, dar tot m-a durut. N-am mai putut să dorm cu el, să îl mângâi şi să îl verific noaptea. Cred că aici e cel mai greu. Să te împarţi fizic la doi care au mare nevoie în acelaşi timp.
Doar că şi astea trec şi vă găsiţi un ritm, vă promit.
Sfaturi pe scurt
- Dragostea unei mame nu se împarte, ci se multiplică. Copiii vor simţi asta chiar dacă le răspundem nevoilor pe rând.
- Este în regulă să îi tratezi pe copii diferit pentru că ei sunt oameni diferiţi, de vârste diferite, cu nevoi diferite. Nu încerca să faci totul în mod egal şi perfect, pentru că nu o să îţi iasă şi te va epuiza.
- Este normal şi sănătos ca cei mici să vadă părinţi autentici, nu nişte actori care recită definiţii din cărţi de parenting. E normal să te vadă uneori obosită, alteori nervoasă, alteori că nu ai chef. Nu trage de tine să faci totul perfect, nu se poate.
- Copiii nu rămân traumatizaţi pentru că le răspundem nevoilor pe rând sau mai ridicăm vocea la ei. Copiii rămân traumatizaţi când sunt în mod constant neglijaţi, agresaţi, umiliţi, abandonaţi, comparaţi. Fii mai blândă cu tine!
Este doar o etapă, este doar un anotimp. Greul trece, copiii cresc. Casa va fi plină de zâmbete şi chicoteli de copii. Simplul fapt că te gândeşti dacă eşti o mamă bună te face o mamă bună.
