Aş vrea să vă spun că am o soluţie magică, dar nu am. Poate a fost şi un dram de noroc, poate aşa a fost să fie. După prima naştere, aveam toate datele posibile să fac depresie postnatală. Sarcină grea din punct de vedere fizic, am plâns mult, multe schimbări şi drame fără voia mea pe plan personal, naştere grea, chiar traumatizantă, start greu în alăptare, copil sensibil (nici nu mă miră că e aşa) şi lista poate continua.
Nici nu am avut parte de atenţia de care are nevoie o lăuză, o mamă nouă. Să fii fizic şi chiar din vorbe lângă o femeie vulnerabilă nu e suficient şi asta nu înţeleg mulţi parteneri.
A doua oară am stabilit răspicat nişte nevoi, nişte reguli. Am zguduit cuplul din temelii şi ne-am reconstruit pentru a fi eu bine, pentru a fi copiii bine. A doua sarcină n-am mai plâns aşa mult, dar tot greu fizic a fost. Doar că multe date ale problemei s-au schimbat. Ştiam la ce să mă aştept şi erau nişte aşteptări realiste. Am născut mai uşor, şi asta a contat. Am avut un bebeluş easy going, şi asta a contat. Am avut un partener de această dată prezent şi ancorat în nevoile mele, şi asta a făcut diferenţa.
Mă doare sufletul pentru toate femeile lăsate “singure” după naştere şi nu numai. Oamenii nu înţeleg că postpartum nu înseamă prima sau a doua lună, ci poate 1 an sau 2 sau mai mult. Uneori e mai greu după 6-7 luni, când entuziasmul tuturor s-a dus, când nu te mai întreabă nimeni cum eşti, ci poate doar dacă e cuminte copilul, când nu mai sare nimeni aşa mult în ajutor şi când se presupune că, o să folosesc un englezism, you bounced back. Back din ce? Că e abia începutul unui şir lung de ani destul de solicitanţi.
Aud ecoul vocilor multor bărbaţi care spun… dar nu aţi vrut voi, feministele, să le faceţi pe toate? Nah, faceţi tot singure! Cu ură şi cu pedeapsă sună aceste voci. De parcă dorinţa de a avea nişte drepturi şi posibilitatea de a alege. DA, DE A ALEGE, trebuie pedepsită. Cum li se spune copiilor TU AI VRUT-O!
Nu am o soluţie magică, ci doar acel minim self-care despre care am tot vorbit aici. Am avut şi am spaţiu să mă odihnesc, să fac mişcare, să mănânc mai bine, să îmi hrănesc creierul şi sufletul cu lucruri dragi şi să fac lucruri dragi, cum e şi acest Instagram. Şi chiar şi aşa, în doi, ne este foarte greu.
Unele lucruri sunt sacrificate, de la timpul lui Dan, la posibilitatea de a face mai mulţi bani amândoi, la unele ieşiri sau vacanţe. Prioritare au fost odihna, sănătatea mea emoţională, implicit cea a copiilor. Colţii depresiei au fost acolo şi de această dată, însă am reuşit să nu cad. Şi asta doar datorită soţului meu.
