Postare de pe Instagram.
Rămân la părerea mea că greul cel mai mare al bebelușiei rămâne perioada de la 5-6 luni încolo cu un apogeu la 1 an și apoi încă niște luni grele. Vorbesc pentru mine, nu generalizez, însă asta simt după două bucăți de copii extrem de solicitanți. Perioada de nou-născut e grea și ea, însă dacă e să compar alăptatul des noaptea de la început cu foiala și regresia de la 9 luni, de exemplu, păi eram mai odihnită în primele luni.
Când găluștele astea de copii prind energie, încep să dezvolte achizițiile motorii, apar dinții și anxietăți de separare, trebuie să dublezi doza de magneziu și vitamine. Efectiv m-au lăsat fără viață acești băieți, fix la fel amândoi, fix cu aceleași urlete și lupte de putere, fix de pe la 5 luni.
Pentru mine, stresul cel mare n-a fost în primele luni dacă mai respiră în somn sau nu, ci a fost mai mare când au început să umble ca gândacii prin casă. Am securizat cât am putut casa cu etaj și curtea, ei umblă peste tot și nu mă mai deranjează dezordinea și mizeria, însă tot nu e perfect și tot găsesc fix colțul periculos. Stresul să nu cadă de pe canapea, stresul să nu cadă pe scări, stresul să nu se lovească prin curte, stresul să nu înghită ceva, mută ghivecele, ascunde boabele cățelului, stai că se aruncă în cap din scaunul de masă, stai că a băgat farasaul de la tomberon în gură, stai că e spiderman pe bibliotecă and so on. Adună copiii mereu, iar ei mereu cu urlete și frustrări pentru că îi ții în viață. Multe urlete. Multe.
Măcar primul copil a fost mai precaut și e și acum, e grijuliu și nu a făcut neapărat mari tumbe. Al doilea, Doamne dă-mi putere. Sălbatic, temerar, ambițios. Chiar azi s-a dus în jos pe scările din curte și are nasul roșu și zgâriat. Când ai și doi mici, al doilea vine ca o furtună peste cel mare și îi strică puzzle, construcții, picturi și dă-i și cu mușcături și se împing și urlă de ne aude tot cartierul. Greu să îi ții separat ca să își satisfacă fiecare nevoia și curiozitatea.
La anxietatea de separare ce să mai spun. Au fost mereu atârnați de picioarele mele urlând. Am voie să stau jos ca să se cațere la alăptat. Dacă încep să fac ceva (aspirat, mâncare, orice – și nu le mai fac) se lasă cu multe plânsete ca să îl iau în brațe (acum nr 2 are 14 luni). Are 10 kg (sau mai mult) și mi-a rupt spatele. Efectiv nu știu cum se descurcă alte mame. Abia reușesc să le pun masa printre urlete și agățați de mine.
Așa că la început îi hrănești și îi culci. Apoi începi să te lupți la propriu cu ei ca să îi ții în viață și încerci să rămâi cu creierul întreg printre atâtea urlete și plânsete.
