Într-o zi o să-mi adun energia şi o să scriu şi povestea alăptării cu toate detaliile, că uşor n-a fost deloc. Nici imposibil, însă m-am lovit de tot felul de obstacole care s-au adunat apoi şi la povestea depresiei. Până atunci, îmi e mai uşor să scriu despre înţărcare, pentru că totul a decurs uşor, natural, fără plânsete şi fără melancolii din partea mea.
Înainte să intru în poveste, vreau să ofer puţin context despre cum văd eu lucrurile şi de unde am pornit. Subiectul alăptării este unul extrem de dificil şi dus în extreme (ca multe altele) din păcate. Eu sunt pro alăptare şi voi fi mereu aşa, însă în niciun caz nu voi face parte din tabăra “alăptare cu orice preţ că aşa e bine pentru copil”. Pentru copil e bine să aibă o mamă întreagă şi oarecum echilibrată, dar asta e altă discuţie, mult mai lungă, pe care o voi purta la momentul potrivit.
Maternitatea e înconjurată de multe prejudecăţi şi ochi daţi peste cap. Totă lumea ştie mai bine cum să-ţi creşti copilul, mai puţin tu. Şi tot din păcate, chiar mamele sunt cele care judecă cel mai aspru. Acum nu vreau să pornesc dintr-o zonă de ipocrizie. Şi eu, înainte de a avea copil, aveam multe prejudecăţi şi strâmbam din nas când auzeam de alăptat prelungit, de alăptat în public, de tot felul de subiecte şi ştiam eu mai bine cum o să fac când voi fi mamă. Ete fleoşc :)) Totul s-a schimbat radical când am ajuns să lupt în teren efectiv. Cu toate astea, chiar şi acum, şi eu, nelipsită de greşeală, mai strâmb din nas când vine vorba de anumite subiecte sau când văd cum procedează alte mame. Să fiu scuzată că sunt om, dar mă educ şi reeduc în permanenţă şi vreau să cred despre mine că am un grad mare de empatie şi lipsă de prejudecăţi.
Mi-ar plăcea totuşi ca în anul Domnului 2022 să nu ne mai pese cum naşte o femeie, cum îşi hrăneşte copilul şi tot aşa. Însă mi-ar plăcea ca şi informaţiile oferite de medici şi comunitate să nu fie duse în extreme, să fie oferite cu empatie, dar şi cu doza necesară de sinceritate. Adică alăptatul e benefic pentru copil, dar e şi al naibii de greu în multe cazuri. E ok dacă vrei să alăptezi X ani, e ok dacă nu vrei să alăptezi deloc, e ok dacă vrei să renunţi după o lună, două, trei. E ok orice decizi TU, nu ce spune lumea. Am mai spus că eu am pata pusă pe medicii şi oamenii care descurajează femeile care îşi doresc să alăpteze sau să nască natural. Mii de ani omenirea a supravieţuit prin alăptare, iar acum brusc laptele matern e subţire, e slab, nu e suficient, nu e bun. Problema e că alăptatul nu vine aşa natural cum ai crede. Şi eu am fost atât de naivă încât credeam că pun copilul la sân şi gata. Oh, boy! Câte ai de învăţat. Alăptatul se învaţă aşa cum pe vremuri se învăţa în comunitate, alăptatul se susţine de către familie, mama se sprijină şi se ajută să alăpteze. Aşa că dacă vreţi să alăptaţi, please please please apelaţi la un consultant în alăptare, faceţi cursuri dedicate alăptării, căutaţi un pediatru pro alăptare etc. Altfel va fi efectiv ca la război.
Eu cred mult în beneficiile alăptatului, atât pe parte emoţională, cât şi pe partea cu anticorpii. Şi chiar am văzut aceste beneficii. Daaaar nu o să cred niciodată că iubirea faţă de copil şi conexiunea ţin de alăptat. Şi nu cred nici că îţi distrugi copilul cu lapte praf aşa cum urla o doctoriţă neonatolog la mine în maternitate. Partea cu imunitatea e un trigger mare pentru mine, căci am fost un copil bolnăvicios cu multe internări, aşa că de aici am pornit cu motivaţia mea dusă la extrem să alăptez.
Sunt atât de multe variabile când vine vorba de alăptat. Poţi să dormi foarte bine alăptând, aşa cum te poţi trezi de 1000 de ori pe noapte să îi dai copilului biberon. Somnul e altă poveste, ştiţi. Vreau doar să spun că laptele praf sau înţărcarea nu garantează un somn legat toată noaptea, aşa cum susţin unii consultanţi în somn. Poţi avea şi viaţă socială sau de vedetă, sunt atâtea exemple şi la noi de vedete active care au alăptat până la 2 ani sau mai mult. Depinde mult de fiecare situaţie.
Ca o concluzie la acest intro lung, mi-ar plăcea ca femeile să fie informate corect despre alăptare şi naştere (mă enervează industria cezarienelor pe bandă rulantă la fel cum mă enervează povestea cu “te refaci super rapid după naşterea naturală”) şi apoi să decidă iar nouă să nu ne mai pese ce au ales!
Motivele înţărcării lui Idris
În primul rând, NU AM MAI VRUT! După 18 luni de alăptat zi lumină, am zis că nu mai vreau şi gata şi nu ar trebui să ne fie greu să recunoaştem şi astfel de treburi. Nu mă mai simţeam ok şi am considerat că e un moment potrivit.
Apoi o nouă sarcină a îngreunat mult situaţia. Ştiu că sunt mame care alăptează toată sarcina şi apoi în tandem, însă eu nu mi-am dorit asta, nu am avut chimie cu povestea asta şi nu am simţit că pot duce treaba la capăt.
Mi-am dorit să fac treaba asta din timp, până vine bebe 2, pentru că atunci Idris va avea 2 ani şi ar fi fost mult mai greu. Nu am vrut nici să simtă o ruptură emoţională şi că fratele său îi fură ceva important. Mă gândeam că tot procesul va dura chiar luni de zile, pentru că mi-am dorit o înţărcare blândă, fără păcăleli, fără plânsete mari, şi am zis să ne oferim timp pentru acest lucru. Mai ales că Idris era un copil ventuză şi foarte ataşat de alăptare. Aveam senzaţia că nu voi reuşi niciodată să îl înţarc. Eh, surpriza a fost că totul a durat nici două săptămâni, iar copilul meu lipici a uitat de sân în câteva zile :))
Cum ne-am pregătit
O nouă sarcină scade lactaţia şi tind să cred chiar că pierdusem laptele de tot. Cred că a ajutat şi acest lucru. Idris sugea mai mult emoţional, nu mai era vorba despre lapte acolo. Apoi i-am spus din timp că va urma să încheiem povestea asta, pentru că nu o să mai am lapte pentru el. Strâmba din nas şi nu îi convenea.
Şi bineînţeles am citit cartea Crinei Coliban care m-a ajutat mult şi alte poveşti de la mame. De aici a intervenit instinctul. Am adunat informaţiile şi poveştile şi le-am adaptat pentru Idris şi pentru dinamica familiei noastre. Parenting-ul în general nu este despre a respecta reţete universal valabile sau despre a copia poveştile altor mame.
Am pornit la drum cu un singur gând: dacă va plânge foarte tare şi va cere, îi voi da fără să consider că am cedat sau că sabotez cumva procesul. A ajutat mult acest gând şi am fost mai relaxată.
Cum am procedat
În niciun caz ca la carte :)))) Absolut deloc. În toate cărţile şi poveştile masa de seară se scoate ultima, doar că noi am scos-o prima pur întâmplător. În absolut tot procesul au contat enorm implicarea şi determinarea lui Dan. A venit într-o seară acasă şi m-a văzut dărâmată de oboseală şi a zis singur gata, începem. L-a luat pe Idris şi l-a dus la somn. Şi… l-a culcat. Fără probleme şi plânsete. A doua seară la fel şi, cu mici excepţii, de atunci (final de august) numai el îl culcă seara. Îl pune la el pe piept sau direct pe burtă, îl mângâie şi gata, adoarme.
Pe timp de noapte planul a fost astfel: să doarmă Dan lângă el şi eu în margine. Când Idris se trezea, Dan îl mângâia puţin şi uneori adormea la loc. De multe ori mă simţea în pat şi plângea tare până îl alăptam. De cel mult două ori l-am mai alăptat noaptea şi am scurtat procesul, îl lăsam cât să se liniştească. Treaba asta a durat două sau trei nopţi, pentru că după aceea m-a lovit pe mine criza de alergie şi am avut nişte nopţi albe pe care le-am petrecut pe canapea, în living, uitându-mă la televizor. Şi iar am avut o surpriză. Tot aşteptam ca Idris să urle tare după mine, însă pentru că nu mai eram acolo, îl liniştea Dan rapid şi aia a fost. Cerea cel mult apă şi se culca la loc. Atunci am decis să dormim separat o perioadă ca Idris să uite de alăptat noaptea şi mai ales pentru că eu mă simţeam rău, strănutam des şi îi trezeam aiurea. N-a mai plâns şi n-a mai vrut sân, aşa că etapa de noapte s-a încheiat în două nopţi.
Ce am făcut pe timp de zi
Inspirată de cartea Crinei Coliban am decis să văd mai bine nevoia din spatele suptului. În cartea ei nu se descoperă neapărat apa caldă, intuiam multe lucruri de acolo, dar m-a ajutat să le văd grupate negru pe alb.
De fiecare dată când Idris venea ca un şacal spre mine să tragă de bluză, îl întrebam calm dacă vrea apă, dacă îi e foame, dacă vrea să ne jucăm, dacă vrea afară, dacă vrea să citim etc. Nu toate la grămadă, ci încercam să intuiesc vreo două nevoi. De cele mai multe ori răspunsul era da şi uita de sân. Cred că în timpul zilei l-am mai alăptat de cel mult două ori când era foarte supărat şi chiar cerea insistent. Am scurtat şi acest peoces. Îi spuneam că e suficient cât a supt şi pleca singur. Pe timp de zi l-am mai alăptat astfel cel mult trei zile şi apoi a uitat definitiv.
La somn, pentru că ziua Dan era plecat, am reuşit destul de uşor să îl culc fără alăptat. Îl ţineam strâns la piept şi ne balansam pe mingea de gimnastică. Mă mai împingea, mai trăgea de bluza mea, dar îl ţineam strâns şi cred că doar mirosul îl ajuta plus mişcarea şi adormea. Apoi când a uitat definitiv de sân, am trecut şi ziua la adormirea direct în pat lângă mine sau pe mine când e bolnav. E un copil care are mare nevoie de atingere.
Aşa că pot spune că totul a durat maximum două săptămâni. După zilele în care l-am mai alăptat, au mai fost câteva în care încerca să tragă de mine apoi a uitat definitiv. Totul fără plânsete, păcăleli, traume. Nu consider că l-am păcălit când îl deviam de la sân, pentru că singur alegea să facă altceva. Nu m-am legat, nu mi-am plasturi, nu alte treburi din astea. Am vrut să văd dacă se poate fără şi am reuşit. La ce temperament are, dacă voia cu adevărat, îl alăptam şi gata.
Ce NU a funcţionat
Nu a funcţionat ceva ce am văzut la alte mame şi anume să-i spun că nu pot să îi dau pentru că mami nu are lapte, ţiţi face nani, ţiţi e plecată şi alte asemenea poveşti. Se enerva şi mai tare şi trăgea de mine. Este un copil căruia nu îi place interdicţia directă, ci are nevoie de explicaţii mai detaliate şi asocieri. Don’t get me wrong, este un copil care aude des nu şi e crescut cu limite, însă, cum spuneam, are nevoie de explicaţii multe, are nevoie de alternative (nu se poate aia, dar putem ailaltă) etc.
La capitolul NU au mai intrat hainele. Fără stat prin faţa lui în sutien, maieuri, bluze decoltate şi alte asemenea. Ochii văd, inima cere. Hello tricouri oversized pe final de caniculă. De asemenea, nu m-am mai aşezat deloc în fotoliul Ikea, locul nostru de alăptat şi conectat.
Ca idee, cred că a ajutat faptul că nu prea mai aveam lapte şi am considerat că e la vârsta potrivită la care putem gestiona emoţiile şi nevoile şi în alte feluri. L-am simţit şi pe el pregătit şi asta a contat enorm pentru mine.
Şi acum intuiesc câteva întrebări.
Doarme mai bine? Mănâncă mai bine?
Depinde. Şi da, şi nu. Nu vreau să pun egal între înţărcare şi somn mai bun sau mâncat mai bine. Sunt atât de mulţi factori care influenzeaţă lucrurile astea.
La capitolul somn, doarme mai bine doar dacă nu are alte supărări. Nu pot spune că de când l-am înţărcat a dormit lemn toată noaptea. Ori se foieşte ca un copil normal de altfel, ori au tot fost evenimente care l-au supărat. I-au ieşit toţi caninii, a făcut infecţie urinară, a răcit şi ultima lovitură a fost o enterocolită. Aşa că somnul a fost cu deranj. Îl ajută în continuare sunetul ploii sau să îi cânt un cântec de leagăn. Un dezavantaj al înţărăcării este hidratarea pe timp de boală. Cât a fost răcit şi când a făcut febră, a cam trebuit să ne rugăm de el să bea apă. Alinarea prin alăptare vine la pachet şi cu hidratare.
După ce a făcut 18 luni şi l-am înţărcat, a trecut la un singur somn pe zi iar noaptea doarme ceva mai mult. Înainte se trezea la 6-6.30 acum se duce spre 7.30 şi uneori chiar 8, doar că după 5-6 dimineaţa se cam foieşte şi se urcă pe Dan. Somnul de prânz este de la 12 la 14. Prima oră doarme şi singur, apoi se trezeşte brusc şi îl readorm. A doua oră cam trebuie să stau cu el.
La capitolul mâncare, Idris a început să mănânce mai bine din luna iunie, deci când încă era alăptat. Nu mănâncă excelent, dar mult mai bine. Are vreo 5 mese pe zi, cu tot cu gustări, cere des, acceptă preparate noi, dar e şi foarte mofturos, nu e uşor tot timpul. Şi când e bolnav mănâncă exact ca un copil bolnav, puţin spre nimic. Lapte praf nu îi dau. Este mare, mănâncă lactate, nu era cazul. Ţineţi cont că este un copil de acum 19 luni. Alta e povestea înţărcării unui bebeluş de câteva luni.
Toate aceste schimbări cred că au legătură şi cu faptul că a trecut de vârsta de 18 luni care vine cu multe lucruri noi şi schimbări.
Sânii şi înţărcarea
O să vă spun din start să nu faceţi ca mine, adică o înţărcare oarecum bruscă pentru că e posibil să aveţi probleme cu sânii. Vorbiţi cu un medic înainte. Eu nu am păţit absolut nimic pentru că chiar cred că pierdusem deja laptele. Nu s-a întâmplat nimic dar nimic-nimic după înţărcare. N-a fost nevoie de pompat şi aruncat, de pastile, de duşuri calde, nimic. Sânii au rămas moi ca şi cum n-am alăptat vreodată.
Ce s-a schimbat emoţional
De când l-am înţărcat, crizele de plâns din (aparent) nimic s-au intensificat. Sânul nu mai este alinare nici pentru frustrări, nici pentru dureri fizice, aşa că alinarea e mai de durată, cu îmbrăţişări şi vorbe. A fost şi un pic mai nervos. Cred că undeva acolo e supărat că i-am luat sânul.
Mi-a fost teamă că voi pierde singura legătură puternică cu el. Asta pentru că ataşamentul lui pentru Dan este la cote incredibil de mari. Eu nici nu exist pe lângă Dan. Când e şi el acasă, pe el îl percepe în rolul de mamă. La el se duce când îi e sete, foame, când vrea alinare, când îi e somn, când vrea în braţe. Urlă ca disperatul dacă Dan iese în curte sau merge la baie. La mine vine să ne jucăm pentru că a văzut că am răbdare. Cu toate astea, avem momentele noastre. Uneori mă caută special şi vine să ne iubim, să ne pupăm, să ne îmbrăţişăm. Bineînţeles că atunci când sunt singură cu el acasă e călare pe mine numai în cap nu se urcă.
Ca o concluzie, nu regret că am luat această decizie şi că nu l-am alăptat până la 2 ani. Nu am melancolii, nostalgii, regrete. I did my job şi am încheiat un capitol. Ne aşteaptă multe altele. Plus că ştiu că de anul viitor o iau de la capăt şi cu alăptatul :)))
La final vă mai spun că sunt mai activă pe Instagram, mai ales cu content de oarecum parenting. Pe Facebook intru rar spre deloc. Alte platforme nu folosesc.