Bucurie, împlinire, fericire infinită, iubire de îţi bubuie inima, Desigur, le simţim pe toate, însă nu doar aceste emoţii, ci mult mai multe. Ajungem cu bebeluşul acasă, rămânem singure între patru pereţi, pentru că celebrul sat nu mai există, şi începem să simţim, să ne învinovăţim şi să ne minţim.
Anul trecut, am lansat un chestionar pe Instagram şi am rugat mamele să răspundă anonim unor întrebări legate despre ce simţim după naştere, despre depresie, despre relaţia cu partenerul. S-a pornit o avalanşa care m-a luat prin surprindere. Atunci am înţeles că mamele AU NEVOIE să vorbească, să descarce, să spună tot ce simt. Le voi da voce aici şi sper ca din durerea lor să iasă şi poveşti vindecătoare.
Voi publica o serie de articole cu răspunsurile lor pentru că sunt destul de multe.
Ce provocări emoţionale ai avut după naştere?
- Tristețe, nu mai mă regăseam pe mine.
- Plâns din senin, aveam momente când nu îmi convenea nimic, eu eram cea mai bună, nimeni nu făcea nimic ok pentru copil, oricât ajutor aveam tot nu era de ajuns sau aveam ceva de comentat, m-am simţit singură şi neînţeleasă.
- Nervoasă, irascibilă, plângeam des, simţeam că nu am timp de nimic. Erau zile în care nici apă nu beam.
- Anxietate cu privire la sănătatea lui bebe (născut cu nişte probleme), tensiune în viaţa intimă de cuplu.
- Mult plâns şi neputinţă. A pus capac şi eşecul de alăptare, dar şi modul prin care am născut.
- Mă simţeam foarte singură, simţeam că mă tot afund într-o gaură neagră, plângeam incontrolabil, aproape din orice. Mă simţeam străină de bebe, îmi era frică, eram anxioasă, mă simţeam că nu sunt bună de nimic. Aş fi dormit dar nu puteam.
- Vinovăție că nu mă simţeam pregătită, furie pe rude (în special mătușile, bunicele) și tristețe că nu știu. Oboseală cred și că nu aveam puterea să spun oamenilor că ceea ce scot pe gură mă afectează.
- Cel mai greu mi-a fost să depăşesc momentul de “eu nu fac nimic bine, eu nu mă descurc“.
- În primele luni plângeam câte jumătate de zi, eram furioasă, aveam gânduri negre. S-au mai calmat lucrurile pe măsură ce nou-născutul s-a mai umanizat.
- Anxietatea de a rămâne singura cu bebe, dar și stresul acela când îl lua cineva în brațe, iar plânsul și nervii la ordinea zilei.
- Plângeam de frustrare și de epuizare că cea mică nu doarme.
- Când auzeam că vine cineva în vizită începeam să plâng. Nu suportam să văd pe nimeni.
- Aveam impresia că nu îmi mai aparţin, orice mică problemă avea bebeluşul mintea mea gândea doar spre cele mai grave boli, continuu mă simţeam nepregătită şi că îi fac mai mult rău decât bine.
- Îmi venea sa plâng din orice, mă simțeam incapabilă, parcă eram într-un carusel.
- Să mă adaptez la noua postură. Faptul că soțul nu m-a sprijit prea mult după naștere.
- Anxietate, plâns, stări fluctuante, mi se părea că s-a prăbuşit lumea pe mine şi nimeni nu mă înţelege.
- Anxietate la un nivel în care nu mai puteam să dorm, urmată de mult plâns, plus frică pentru că nu mă descurc cu bebe, tristeţe. Aş mai adăuga că am avut probleme cu alăptarea (nu am pregătit sânii înainte de naștere, sfârc ombilical) care s-a transformat într-o aventură cu pompa (și aici un subiect care nu este discutat deloc în România și nici nu este susținut în vreun fel sau să se ofere ca opțiune în caz că alăptarea la sân nu merge).
- Plâns şi stări de tristeţe din orice. Nu reuşeam să mă bucur de nimic din jurul meu.
- Baby blues, schimbări bruşte de stare, tristețe profundă, gândul că nu sunt suficient de bună, că poate era mai bine înainte de a fi mamă apoi mă simțeam/simt vinovată pentru acest gând.
- Am gemene, două fetiţe superbe, ajutor am doar de la soțul meu. Aşa că amândoi am fost copleșiți de emoții, de necunoscut, de frică, de teama de a greși.
- Anxietate, nevoie de a sta fără copil, m-am reapucat de fumat.
- Simptome: plâns foarte mult, urlat în prosop în baie în speranţa că nu mă aude nimeni, vinovată că îl lăsam să plângă ca să reuşesc să mănânc două guri de mâncare, foarte nervoasă. Gânduri de genul că ce mi-a trebuit copil şi îmi doresc să dau revert, să revin la viaţa de dinainte. Nu puteam să mănânc, eram foarte tristă, foarte obosită deşi dormeam nopţile cât se putea. Număram minutele când eram singură cu bebe şi mă încurajam “Hai, că a mai trecut o oră. Hai, că acuşi nu mai eşti singură.” Nu puteam să dorm la prânz când îl puneam pe bebe să doarmă şi plângeam de frustrare până reuşeam să aţipesc câteva minute. Mă simţeam foarte vinovată că am toate aceste sentimente deşi ni l-am dorit enorm şi am reuşit cu tratamente.
- Nu voiam să stau lângă copil, îl consideram o corvoadă şi sursa tristeţii mele, totodată nu voiam să îl atingă nimeni crezând că numai eu pot să am grijă de el cum trebuie. *
- Plângeam zilnic şi uneori simţeam ca bebeluşul este un străin.
- Mă certam destul de des cu soțul, parcă nu reușeam să ne mai înțelegem pentru că eu aveam nevoie de puțin ajutor din partea lui, dar pe care nu-l ceream, voiam sa vină de la el. El muncea așa că nu își dădea seama seara când venea de la muncă ce nevoi aveam eu. Cred că ăsta a fost cel mai greu lucru de gestionat în perioada de după naştere. Am avut noroc că după prima naștere stăteam în București și am avut prietene cu care am ieșit zilnic. După a doua naștere greu a fost și că ne-am mutat într-un sat și viața noastră socială e spre zero.
- Neputinţa de a fi înţeleasă, lipsa de libidou, lipsa de încredere deplină în ceea ce fac, griji excesive, anxietate.
- Am trecut prin multă durere și tristețe. Tati a fost diagnosticat cu cancer la plămâni cu metastaze în ultimă fază când eram însărcinată în 7 luni și la fix 3 luni după ce am născut a murit.
- Plângeam fără rost şi îmi era teamă că nimic din ceea ce facem pentru copilul meu nu era bine.
- Eu am avut doar anxietate postpartum. Eram anxioasă că voi pierde lactația, eram anxioasă să nu stea fetița prea mult singură, anxioasă să nu aibă ceva boli de care să nu-mi dau seama etc.
- Nervozitate acută, aproape incontrolabilă, gânduri de suicid, autolovire.
- Aveam impresia că toate femeile care au născut sunt bine, doar eu sunt cu probleme. *
- Eram stresată că nu ştiu să am grijă de copil şi că nu mă descurc aşa bine. Simţeam o presiune uriaşă în ceea ce priveste alăptatul pentru că eu nu reuşeam, dar toate mamele din jurul meu o făceau cu uşurinţă.
- Mă simţeam singură, rămasă fără prieteni, speriată, disperată, blocată în rutina asta a bebeluşului, simţeam că toţi îşi continuă vieţile lor normale şi numai a mea s-a schimbat, chiar şi soţul a revenit la viaţa lui. Mă simţeam proastă, nepricepută şi cea mai rea mamă.
- Tristețe, deznădejde, lipsa motivației de a face lucruri pentru mine (care în trecut îmi aduceau bucurie), stări de vinovăție faţă de copil (simt că nu pot fi 100% implicată în creșterea de dezvoltarea lui).
- Identity issues, low self worth, neglecting myself.
Acestea sunt doar o parte dintre răspunsurile primite la această întrebare. Unele sunt gânduri negre, unele mame şi-au considerat copilul o corvoadă. Mă bucur că au avut curajul să spună acest lucru. Nu e absolut nimic de judecat aici, pentru că uneori chiar simţim asta şi nu înseamnă deloc că suntem mame rele.
Sunt Oana Dascălu şi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
