Cu câțiva ani în urmă, aveam o viaţă liniştită şi aş zice împlinită. Eram căsătorită cu un bărbat minunat, aveam un job stabil şi reuşisem să ne luăm o casă. Normal că următorul pas era un copil pe care ni-l doream amândoi foarte mult. Atunci când am aflat că urma să devin mamă, bucuria mea a fost imensă. Dar în curând, această bucurie s-a transformat într-un coșmar de nesuportat.
Acum îmi dau seama cât de naivă am fost pentru că în sarcină nu voiam să aud nimic despre provocările de a avea un bebeluş. Nu am citit nimic, nu am fost la cursuri şi dacă cineva încerca să îmi spună de ce mă aşteaptă, încheiam brusc conversaţia pentru că pur şi simplu nu voiam să aud. Eram sigură că o să mă descurc şi nu înţelegeam drama. După nașterea minunatului meu copil, lucrurile nu au fost deloc așa cum mi le-am imaginat. Am început să mă simt copleșită de o tristețe profundă și inexplicabilă. Primele semne au apărut în săptămânile care au urmat nașterii. Nu puteam opri valul de lacrimi și mă simțeam epuizată chiar și atunci când bebelușul dormea.
Înainte de a deveni mamă, mă gândeam că maternitatea va fi o experiență minunată, plină de împlinire și bucurie. Dar realitatea era cu totul diferită. În fiecare zi era o luptă să mă ridic din pat și să fac față cerințelor cotidiene. Mă simțeam izolată și singură, chiar și atunci când eram înconjurată de cei dragi. Soţul meu a fost un om dedicat din prima clipă, nu am ce să-i reproşez. Chiar şi aşa m-am simţit teribil de singură şi abandonată în lumea asta nouă. Cea mai grea parte a fost că am început să mă îndepărtez de prieteni și familie. Îmi era teamă să le spun celor din jur despre ceea ce trăiam, pentru că nu voiam să îi dezamăgesc sau să îi fac să simtă că nu pot să mă ajute. Nu știam cum să ies din acest cerc vicios de tristețe şi cel mai rău mă apăsa gândul că nu sunt o mamă bună.
Nu mi-am neglijat copilul, dar nici nu am fost prezentă noua mea viaţă. Soţul meu a fost cel care a pus piciorul în prag pentru că şi-a dat seama că nu sunt bine. Mi-a sugerat cu blândeţe să merg la psiholog şi să văd cum pot ieşi din această stare. Mi-a fost ruşine să fac asta, mă gândeam din nou cât de tare am eşuat de a trebuit să ajung la terapie. Acum îmi dau seama că a fost cea mai bună decizie posibiliă.
Terapia a fost un drum dificil, dar a fost esențială pentru recuperarea mea. Treptat, am învățat că depresia postnatală nu era vinovăția mea. Era o tulburare comună, iar eu nu eram singura care o traversa. Cu susținerea soțului meu și cu ghidarea terapeutului meu, am început să mă reconectez cu mine însămi și să îmi redobândesc încrederea. Dacă aş fi găsit contul tău şi site-ul de atunci, m-aş fi simţit cu siguranţă mult mai bine.
Dacă ar fi să am o concluzie, e să le sfătuiesc pe mame să se informeze din timp, să meargă şi la cursuri dacă pot, să nu le fie teamă de poveştile mai grele, să caute ajutor din prima clipă în care nu se simt bine.
