Vorbele care lovesc o mamă

Ca mame noi ne lovim de o gamă largă de emoţii şi temeri în primele luni de după naştere. Ne îndoim de orice, ne e teamă de orice şi ne învinovăţim pentru orice. Din păcate, familia contribuie din plin la rănile din sufletul unei mame cu vorbe care dor. Mai jos o să las o parte dintre răspunsurile pe care le-am primit în cadrul chestionarului despre depresie.

Anul trecut, am lansat un chestionar pe Instagram şi am rugat mamele să răspundă anonim unor întrebări legate despre ce simţim după naştere, despre depresie, despre relaţia cu partenerul.

Ce vorbe te-au rănit cel mai tare după naştere? De la familie, apropiaţi, dar în special de la partener?

De la partener nu am plângeri dar în rest m-au supărat când mi s-a spus că sunt prea implicată, că trebuie să-i fac programul copilului în funcție de nevoile mele.
Nu faci nimic (mama şi partenerul).
Ştii numai să te plângi (mama).
Comentarii legate de felul în care aleg să îl cresc (mama şi partenerul).
Comparaţiile cu alte mame care chipurile au avut mai multe provocari dar s-au descurcat mai bine şi nu s-au plâns. Mi s-a reproşat că mă plâng şi că sunt negativistă.
Eii! O pui aici în pătuţ şi tu îţi faci treaba prin casă. Nuuu! Nu e aşa. Mi-ar fi prins bine un marsupi la început ca să am mâinile libere.
De la familie singurul lucru care m-a durut a fost că întrebau mereu de bebe, dar cum sunt eu prea puţin îi interesa. Partenerul nu a răspuns pozitiv schimbării, el credea că viaţa lui o să fie cumva la fel. Nu mă înţelegea deloc, ba mai mult mă rănea prin vorbe, nefiind alături de mine când eram cu moralul foarte jos. Eu până în momentul naşterii am fost un om cu puţine emoţii, stăpân pe sine, care nu suferă, nu cere ajutor. Iar când am cerut ajutor din partea lui, nu am primit, ba mai mult am fost hăituită. De ce? Pentru că eu nu aveam voie să simt, să mă doară, doar el avea voie. Am lămurit acum toate astea, dar undeva acolo au rămas nişte răni care se vor vindeca foarte greu, probabil niciodată.
De la famile și apropiați: mă răneau efectiv sfaturile pe care nu le ceream. Partenerul, ce pot spune, a fost armura și puterea mea.
Când îmi spuneau că nu am motive să plâng, că am tot ce îmi doresc, că suntem sănătoşi şi nu am de ce să mă simt aşa cum mă simţeam.
“Mai ascultă-mă și pe mine, că am crescut copii și știu”, “Nu îl lăsa să plângă, trebuie să fii mereu cu el în brațe, oriunde.”
De la familie, faptul că mama mă ameninţa cu bătaia când încercam să ma plâng de greutățile mele, iar partenerul insista că vindecarea e în noi. Că dacă vreau, pot sa fiu bine, să nu mă enervez etc.
Nu îmi aduc aminte să fi fost vreuna, dar mă enerva la mama când mă ajuta că îi zicea copilului meu: hai la mama – când totuși eu sunt mama, nu ea.
La început îmi spunea atunci când plângea cea mică faptul că poate nu e laptele meu bun sau poate nu am suficient lapte. Asta mă durea cel mai tare pentru că eu îmi doream să alăptez exclusiv, ceea ce s-a şi întamplat şi continuă să se întample (1 an). Dar am discutat, i-am explicat, a înţeles că mă deranjează şi mă doare când spune asta, iar apoi a fost acolo şi m-a susţinut necondiţionat.
Cel mai tare m-a rănit când mi-a spus soacra mea că mă mișc încet.
Eu mă chinui cu copilul și tot eu sunt vinovată că e “alintată”.
“Ai tot ajutorul necesar, de ce eşti depresivă?”, venind de la mama. Iar partenerul mi-a aruncat un “copilul îl creştem noi”, deşi el era mai mult plecat de acasă şi încerca să mă convingă să nu mai cer ajutor de la părinţii mei. Sau “a venit maică-ta să te salveze” asta într-o zi când aveam indigestie de nu mă puteam ţine pe picioare şi bebe avea doar 5 săptămâni.
Din partea familiei faptul că nu înţelegeau că avem nevoie de intimitate şi nu de vorbe: ”fă ca mine că şi eu am avut copii, că de nu o să vedeţi voi ce copil o să aveţi”.
Foarte multe vorbe nu-mi amintesc. De la soacra mea replica “eşti agitată şi te simte”. Şi eu ştiu asta, nu mă ajută să-mi spui evidentul. De la soţ pe mine personal m-a durut şi enervat replica “lasă că vine mama”. Ca să ce? Nu am făcut copilul ca să-l creştem în 3. A durat până să accepte că nu mă ajută deloc asta, ci mai tare mă băga în depresie.
Soțul meu a fost suportul meu. Am născut în plină pandemie aşa că accesul vizitelor a fost limitat. M-a ajutat mult să fiu doar cu soțul și copiii.
În general sfaturile de ce şi cum să fac. Experienţa oricui.
M-a rănit imaginea mea din oglindă. M-am îngrășat mult și sunt foarte diferită faţă de acum un an.
Hai că te alinţi, depresia nu există. Nu doarme din cauză că îl alăptezi, de la lapte praf doarme mai bine. De la partener când i-am spus a doua zi de când am venit din spital că simt că am nevoie de psiholog şi el mi-a zis “Deja? Stai să mai treacă timpul.”
“Toate femeile fac asta, cu ce eşti tu mai specială?” Sau “toate femeile fac asta, chiar aşa greu îţi este ţie?”, “Nu îl mai ţine atât în braţe, lasă-l să plângă că l-ai învăţat prost, e numai vina ta că e răsfăţat şi plânge”.
“Nu îl mai ţine pe bebe atât în brațe”.
“De parcă ce faci toată ziua, stai în casă cu un copil și atât”.
Nu e bine aşa, fă aşa; nu îl ţine în braţe că se învaţă aşa; eu am crescut 4, ştiu mai bine; nu te încăpăţâna să faci pe deşteapta; de ce nu îl asculţi pe tatăl copilului că şi el ştie ce este bine.
Soțul este cel mai mare sprijin. Nu m-a rănit o clipă, iar despre familie și restul nu sunt genul să bag în seamă.
Aici prefer să mă abţin.
Că mă plâng
“Și așa nu faci nimic toată ziua!” În general lipsa de conștientizare și ce înseamnă să ai grijă de un copil.
“Altele cum pot?”
În spital, când am început să alăptez copilul. O domnişoară de entie romă a zis că ţin copilul ca pe avion. Apoi au început să râdă toate, în camera de alăptare de la Giuleşti. Atunci a fost depresia mea post natala, am plâns mult.
De la partener şi familie nu am avut parte de vorbe care m-au rănit. De la naşa mea am avut parte de un comentariu care m-a durut groaznic: “eu cred că tu nu ai fost pregătită să ai copil”. Asta pentru că eu plângeam continuu că aveam furia laptelui şi nu puteam sta în fund timp de 6 săptămâni. Ea era perfectă pentru că a făcut cezariană şi s-a recuperat mai repede şi a dat lapte praf din prima zi fără să se chinuie cu alăptatul. Aşa a ajuns ea la concluzia că eu nu am fost pregătită să am copil cred.
Soţul a fost mereu alături. Dar tot m-a rănit, fără să îşi dea seama, atunci când a pus la îndoială alăptatul exclusiv.
De la partener – nu ai timp pentru tine, tot din cauza ta, fiindcă nu știi să te organizezi.
Ar trebui să ştii, că eşti maică-sa.
Știu că este greu, am trecut şi eu prin asta. Dar nu am primit susținere din partea lor! De la partener, mult prea multe certuri!
“O să fii ok, tu eşti puternică oricum”, “Tu eşti mama lui, de unde să ştiu eu?”
Din familie: “Trebuie să te gândeşti la binele copilului, nu la ce îţi place ţie”. “X aşa a făcut” zisă de 4-5 ori în fiecare zi. Nu mai pot să aud ce a făcut X sau ce a făcut copilul lui X. “Nu îi e frig? Nu îi mai dai ceva pe el?” zisă zilnic în casă cu 25 de grade şi copilul îmbrăcat potrivit. Sună tare banal, dar auzite zilnic mă făceau să cred că ceilalti chiar cred că sunt o mamă inconştientă şi rea, chiar dacă eu mă documentam pentru ceea ce făceam, iar ei îşi dădeau cu părerea şi exagerau. Iar partenerul m-a susținut cel mai mult, căuta să se documenteze împreună cu mine să ne asigurăm că facem bine.
“Până acum n-a avut nimic, acum ai apărut şi a început să plângă”. “Nu vezi că din cauza ta plânge, n-ai lapte sau ai mâncat aiurea şi de la laptele tău îl doare burta”, “Mai slăbeşte şi tu, că merită bărbată-tu ceva mai ca lumea”, “9 luni te-ai îngrăşat, ai 9 luni să slăbeşti”, “Ce-ţi mai cumperi alţi blugi, ţi-i dau pe ai mei până slăbeşti”.
Că trebuie să îi dau lapte praf să nu mă mai chinui cu alăptatul. Probabil că aveau dreptate.

Sunt Oana Dascălu�(mă ştiţi de Portase pe SM) şi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.