De când încerc să mă educ şi să mă reeduc şi eu în toată treaba asta cu parentingul şi creşterea copiilor, constat cu tristeţe că mulţi fac nişte confuzii grave când vine vorba de tipurile de parenting. Spun cu tristeţe pentru că aud aceste confuzii şi în spaţiul public, în interviuri, în rubrici de parenting şamd de la oameni de la care aş avea, să zicem, nişte pretenţii de documentare.
Mă rog, am întâlnit inclusiv o educatoare care îmi spunea senină că nu mai poate cu parentingul ăsta cu blândeţe. Nu cumva să spui nu copilului că îl superi. Viaţa m-a învăţat să nu intru în discuţii în care doar îmi irosesc energia şi neuronii, aşa că i-am zâmbit amar şi aia a fost. Acum nu vreau să vin eu şi să înşir aici tot felul de definiţii şi să vă învăţ diferenţe. Oricum aici în comunitatea mea mică ştiţi diferenţele and you do the work. Dar poate totuşi ajung aceste cuvinte, vorba aia, din mână în mână până în fund la taxatoare. Le spun pe înţelesul meu, nu din cărţi.
Aşa că avem:
Parenting old school sau tradiţional – cu pedepse, cu bătăi, cu ruşinare, cu umilire, cu reprimarea emoţiilor. Nu ne judecăm părinţii, pentru că mulţi au făcut ce au putut şi au ştiut. Chiar şi cei care au fost blânzi şi nu au pedepsit tot nu au ştiut să ne înveţe despre reglarea emoţională şi au spus vorbe precum te iubesc dacă mănânci tot din farfurie, e ruşine să plângi, râde x de tine dacă faci pipi pe tine etc.
Parenting permisiv – aceste este cel în care părintele nu spune NU şi nu refuză nimic copilului, iar mie una mi se pare cel mai grav dintre toate. Din astfel de parenting ies monştri, nişte oameni total inadaptaţi lumii în care trăiesc, oameni care nu înţeleg regulile societăţii, ideea de program, educaţie, consecinţe etc. Ascultam o discuţie a unor specialişti şi spuneau că un om crescut aşa nu poate avea o relaţie nici măcar cu un alt adult care a fost crescut tot în acest stil de parenting, pentru că sunt total deconectaţi de la ce înseamnă lume, emoţii, ierarhii şi nici împreună nu pot funcţiona.
Parenting cu blândeţe-respect – acesta e parentingul cu care eu rezonez şi încerc să îl aplic. Parentingul în care validăm emoţia, dar în acelaşi timp punem limite, oferim consecinţe, corectăm comportamente, învăţăm reguli etc. Un parenting în care se aude des, chiar foarte des, acel NU însă însoţit de explicaţii şi validări emoţionale. Un parenting care trebuie ghidat şi după instinct, că nu avem reguli scrise în carte despre ce limite punem şi când, ci le aplicăm şi în funcţie de valorile familiei şi de copil. Un parenting în care învăţăm despre propriile emoţii, mai şi greşim şi apoi reparăm.
Ar mai fi şi alte stiluri derivate.
Helicopter parenting – cel în care mama este super protectivă şi ţine copilul într-o bulă ca nu cumva să se zgârie sau să păţească ceva. Ar mai fi free-range parenting– cu acesta rezonez parţial, pentru că găsesc definiţii diferite – o combinaţie între a lăsa copilul liber să exploreze, să experimenteze, să cadă, să fie autonom dar în acelaşi timp îl ţii în siguranţă. Şi uninvolved care e de fapt tot permisiv – laşi copilul să facă ce vrea, să meargă unde vrea, să mănânce ce vrea. O libertate prost înţeleasă care duce mai mult spre neglijare decât spre un stil de parenting.
Aşa că, dragilor, parentingul modern nu înseamnă doar cel mai permisiv. În parentingul ăsta modern punem limite şi reguli şi facem educaţie, că nu trăim în junglă, dar nu punem dop emoţiilor copiilor şi nu îi rupem cu bătaia că aşa se călesc. Parentingul ăsta modern înseamnă şi alfabetizare emoţională şi rezilienţă emoţională. Şi poate aşa copiii noştri nu vor ajunge nişte anxioşi, deprimaţi, people pleaseri, abuzaţi emoţional în relaţii toxice, cu capul plecat la locul de muncă şamd.
