Dar mamele noastre nu se plângeau atâta

Trăim vremuri moderne şi nu prea. Vremuri în care, teoretic, nu mai e o ruşine să mergi la terapie sau să vorbeşti despre greutăţi şi sănătate mintală. Vremuri în care, practic, aceste lucruri sunt în continuare stigmatizate.

Răsfoind Vocea mameloram regăsit acolo un zid de replici cu care se confruntă multe dintre femei când încearcă să spună prin ce trec. M-am lovit şi eu de multe astfel de replici şi recunosc că la unele nu pot spune că am avut răspuns. Ba chiar m-au bulversat şi începusem să cred că cei care le spun au dreptate. “Pe vremuri era mai greu”, răsuna în capul meu. „Ce mă tot plâng atâta.”

Doar că, în interior, durerile şi greutăţile rămâneau pentru că o astfel de convingere limitativă nu mă ajuta cu nimic, ci mă făcea doar să îngrop emoţii şi gânduri, aşa cum probabil au făcut generaţii întregi de femei. Apoi am început să schimb puţin optica şi să văd care ar fi argumentele de combatere.

Aş menţiona doar că eu mă axez, în general, în proiectele mele de aici şi de pe Instagram pe cazurile mamelor care simt nevoia să vorbească şi să spună ce simt. Folosesc şi eu expresia “se plâng”, dar nu în sens peiorativ. Bineînţeles, avem şi cazurile de victimizare şi de oameni care nu doresc să iasă din mentalitatea de victimă, dar aici e altă poveste şi nu despre astfel de situaţii vorbesc eu pe aici.

Mamele şi bunicile noastre nu se plângeau atâta şi au crescut X copii

De unde ştii tu că nu se plângeau? – aş întreba persoana respectivă. Ştim noi ce au simţit cu adevărat mamele, bunicile şi străbunicile noastre? Ştim noi ce greu au dus pe interior, ce răni pansate, ce nopţi şi zile grele. Ştim noi ce au vorbit, cu cine au vorbit doar pentru că la noi au ajuns frânturi de poveşti?

Da, au fost vremuri în care femeile TREBUIAU să se sacrifice, că aşa era norma socială. Suferinţa era normală. O duceau, dar nu vorbeau despre ea. Asta înseamnă că trebuie să o perpetuăm? Şi mai erau vremuri marcate de războaie, boli şi comunism. Faptul că şi-au îngropat adânc traumele (care renasc şi în noi şi copiii noştri) nu înseamnă că nu au existat şi că aceste femei au dus fluierând orice eveniment din viaţa lor, inclusiv maternitatea.

Când vă gândiţi la mamele sau bunicile voastre de când eraţi copii, cum vi le amintiţi? Fericite, senine, vesele? Sau îngândurate, ocupate, îngrijorate, încruntate? Exact.

Depresia e un moft, mamele noastre nu aveau timp de depresie

Cred că mai corect e să spunem că, în comunism, mamele noastre NU AVEAU VOIE să aibă depresie şi, dacă nu mă înşel, prin anii 70’ a fost desfiinţată şi Facultatea de Psihologie. Aşa că, da, să spunem că era un moft costisitor nu ca bani, ci ca viaţă. Dacă ne uităm puţin în istorie, generaţii întregi de femei au fost într-o continuă luptă de obţinere a unor drepturi de bază şi o continuă luptă de supravieţuire. Când eşti în survival mode, multe simţuri îţi sunt aplatizate. Şi aş repeta şi aici întrebarea de mai sus. Ce amintiri aveţi despre mamele şi bunicile voastre când vine vorba de starea emoţională generală?

Nu trăim nici acum vremuri uşoare după o pandemie şi cu un război la graniţă, dar asta nu anulează faptul că avem acces la informaţie, avem deschidere către dezvoltare personală, avem voie să spunem ce simţim şi ce gândim.

Şi, da, trebuie să ţinem cont şi de faptul că toată revoluţia şi evoluţia asta a tehnologiei şi accesul la SM ne-au afectat sănătatea mintală.

Alăptatul e natural şi femeile îl făceau uşor, acum e cu fiţe şi cu diverşi consultanţi în alăptare care te fac de bani

Alăptatul e un proces natural din punct de vedere biologic, dar ale cărui tehnici se învaţă. Pe vremuri, femeile trăiau în comunităţi mai mari şi învăţau unele de la altele. Da, acel sat care te ajută să creşti copilul era real. Erau triburi, erau sate, erau familii numeroase care trăiau în aceeaşi casă chiar şi la oraş şamd. Moaşa avea un rol crucial care te învăţa şi ea tot ce era nevoie.

Acum am ajuns nişte femei hăituite prin maternităţi şi abandonate de prieteni între 4 pereţi cu bebeluşul. Dacă nu te învaţă nimeni ce să faci ca să alăptezi corect, şansele sunt mari să nu reuşeşti şi să suferi teribil fizic şi emoţional.

Aşa că dragi viitoare mame, nu vă bazaţi pe ideea că e natural şi că doar pui copilul la sân. Sunt protocoale întregi pentru a ţine sub control lactaţia (prea mică, prea mare), protocoale pentru canale blocate, tehnici de a ajuta copilul să se ataşeze corect, tehnici de a linişti copilul ca să poată lua sânul (ai mei amândoi copiii s-au conectat numai dacă stăteam în picioare şi mă balansam puţin, abia apoi puteam să mă aşez în fotoliu). Multe lucruri. Să nu vă fie ruşine că plătiţi pe cineva să vă înveţe, că aşa am simţit şi eu. M-am întrebat DE CE NU ŞTIU? Pentru că nu aveam cum şi pentru că nu mai e satul, moaşa, vraciul, vecina, sora care să îţi arate.

Mamele noastre nu aveau scutece şi tot felul de aparate care să le facă viaţa mai uşoară şi vouă nimic nu vă convine

Desigur. În cheia asta ne putem gândi că pe vremuri se trăia în peşteri, că nici focul n-a existat şi nu se mai plângeau oamenii ăia, că nu era electricitate, că nu existau maşini şi trenuri şi tot aşa. Aşa, şi?

Un scutec de unică folosinţă şi un încălzitor de biberoane nu o să-mi anuleze avalanşa de hormoni, anxietatea de mamă nouă, temerile, vinovăţiile şi nopţile nedormite. Mamele şi bunicile noastre nu aveau Pampers şi Tefal One Pot, dar aveau alte ajutoare care în ziua de azi nu mai există. Cum spuneam, noi am rămas singure între 4 pereţi cu un bebeluş şi aparatele noastre minune. Ah, ce fericire!

Cine te-a pus să faci copii dacă te plângi atâta?

Viaţa, ca să nu spun ceva de mama dumitale. Repetăm. Să îţi doreşti copii, să îi iubeşti ca pe ochii din cap, să fie cel mai bun lucru din viaţa ta nu anulează avalanşa hormonală, schimbările fizice şi emoţionale, schimbările din cuplu, nopţile nedormite, plânsul inconsolabil, suprastimularea, încărcătura mintală şi lista poate continua.

Pot să te întreb şi eu dar cine te-a pus să te angajezi şi să avansezi în X poziţie dacă e greu şi te plângi atâta? Faptul că iubeşti un anumit job şi îl faci cu plăcere nu exclude zilele stresante, faptul că e greu, faptul că uneori simţi că nu mai poţi, faptul că uneori te îndoieşti de tine, faptul că ai zile fabuloase şi zile extrem de naşpa. Pur şi simplu aceste trăiri şi simţiri coexistă în noi.

Avem voie să simţim orice şi avem voie să vorbim despre asta.