Nu am cum să nu încep cu povestea mea pe care nu am spus-o niciodată în totalitate. Sincer, nici nu ştiu de unde să încep.
Am rămas însărcinată în 2020, pe final de lockdown, plină de temeri şi anxietăţi, pentru că viitorul părea ceva sumbru. Sarcina cu băieţelul meu venea după una care nu s-a prins, iar acest lucru mi-a provocat şi mai multe temeri şi coşmaruri. În primul trimestru, visam la câteva zile că sângerez şi pierd sarcina. A fost teribil pentru psihicul meu. Soarta a făcut ca în săptămâna 8 chiar să am o hemoragie şi să ajung la camera de gardă. Din fericire, a fost vorba de o decolare minoră a placentei, însă acest lucru m-a afectat şi mai tare şi am continuat să am coşmaruri că pierd sarcina şi am navigat prin teama pierderii şi teama pandemiei cu greu. La aceste trăiri s-a adăugat sarcina toxică. Am fost naivă să cred că voi avea o sarcină împlinitoare, sclipitoare, cu pofte şi cumpărături de haine, aşa cum tot auzisem. Sarcina e numai fericire, nu-i aşa? Alt subiect băgat sub preş. Nu este aşa. Pe mine m-a dărâmat şi mi-a fost rău până în ultima clipă.
Pe final de sarcină, copilul intrase în restricţie de creştere aşa că am ales împreună cu medicul meu varianta travaliului indus. Nici nu ştiam ce va urma. O naştere care a lăsat răni adânci în mine pentru că travaliul indus este mult mai greu şi mai dureros decât unul obişnuit. În culmea acestor dureri teribile, am avut parte, din păcate, de o moaşă lipsită de empatie şi aş spune chiar umanitate. Am dus travaliul în durere fizică, dar şi emoţională. M-am simţit singură şi abandonată, ba mai mult, certată de moaşa respectivă că nu ştiu să nasc. Din fericire, am născut un băieţel perfect sănătos, însă au urmat noi şi noi provocări. Noi şi noi dureri.
Mi-am dorit să alăptez exclusiv şi cred că multe mame ştiu ce înseamnă presiunea alăptării şi doliul pe care îl simţim atunci când nu ne iese. Nici măcar colostru nu ieşea din mine, nu simţeam nimic, iar copilul meu dădea semne de deshidratare. Când i-am găsit scutecul cu acele cristale roz de la rinichi în urină m-am speriat tare, aşa că i-am dat lapte praf în maternitate. Nu mai spun ce am păţit cu o doctoriţă neonatolog care m-a făcut cu ou şi cu oţet pentru că nu alăptam exclusiv, de parcă nu îmi doream asta. Nici nu stătea să asculte ce am de spus, ţipa direct de când intra în salon şi ne făcea pe mine şi pe colega mame rele care nu suntem în stare să avem grijă de copii.
Ajunsă acasă m-au lovit hormonii, durerile naşterii – pentru că naşterea naturală nu înseamnă recuperare miraculoasă şi nicio durere – durerile de sâni şi vina faptului că nu pot alăpta. Am plâns zile şi nopţi şi nu m-am putut bucura de prima lună cu bebeluşul, pentru că treceam prin toate stările posibile de vină şi neputinţă. Detaliile sunt multe, însă ar trebui să scriu un roman ca să le expun.
Cu ajutorul unui consultant în alăptare, cu multă determinare din partea mea, cu ajutorul câtorva şedinţe de osteopatie, după o lună şi un pic am reuşit să alăptez exclusiv. Scăpasem de ragade, dureri de muşchi şi aveam lapte din plin. Doar că viaţa e viaţă şi uneori ghinioanele se ţin lanţ: am trecut de la zero lapte, la hiperlactaţie. Copilul se îneca din cauza fluxului şi a început să refuze sânul. Intrasem într-o nouă etapă grea şi plângeam şi munceam să readuc copilul la sân, pentru că refuza vehement şi biberonul, deşi am încercat şi această variantă. Venea şi vara cu o caniculă oribilă, iar copilul începuse din nou să se deshidrateze. Cumva am reuşit să îl readuc la sân, îl puteam alăpta, însă doar în anumite poziţii, mai mult la orizontală, fără oameni în încăpere, fără alte distrageri, uneori doar cu white noise. Alăptatul ăla relaxat, în fotoliu, oriunde, oricând n-a existat pentru mine în primul an. Habar n-aveam pe atunci că de fapt copilul meu este hipersensibil, iar una dintre trăsăturile acestor copii este că sunt greu de alăptat, pentru că orice îi distrage sau îi deranjează. Aşa că alăptatul în public, în maşină, în vizită, oriunde… nu era o opţiune pentru noi şi se întâmpla cu greu. Am avut două vacanţe în acea vară, în care ne-am descurcat cumva, dar greu.
Nu doar că refuza alăptatul în public, dar plângea până se învineţea doar dacă ieşeam din casă. Eu nu am avut genul de copil pe care să îl pun în landou sau marsupiu şi să ies cu el în parc, în mall, la piaţă, în magazine. Da, copiii plâng, dar nu ca al meu. Nimic nu îl calma şi se învineţea, intra într-o stare teribilă de stres şi plângea până se deshidrata. Fiecare ieşire din casă era un stres enorm pentru mine. Nu a suportat nici străinii, doar dacă se uita cineva la el, chiar şi bunici, rude, plângea isteric.
Aşa că ce a urmat a fost previzibil. M-am izolat cu el în casă, nu puteam ieşi nicăieri pentru că refuza alăptatul, plângea isteric, nu suporta oamenii, era şi caniculă. Nu puteam nici eu să plec de lângă el să îmi limpezesc mintea pentru că refuza orice formă de hrană (biberon, cănuţă, seringă, SNS). Nici de vizite nu s-a pus problema pentru că încă era pandemie şi pentru că tot cu stres şi plâns ieşea dacă era lume în jur. Aşa am dus-o nişte luni de zile. Luni de zile… Când împlinise 6-7 luni, m-am trezit că sunt într-o mare depresie postnatală. Sincer, nu m-a mirat deloc. Partea bună este că fac terapie de ani de zile, ştiam ce mi se întâmplă, ştiam şi ce am de făcut (oarecum), ştiam să comunic prin ce trec, ştiam că pot ieşi din treaba asta. A fost o depresie funcţională pentru că nicio clipă nu am neglijat copilul sau casa, nu m-am neglijat nici pe mine ca aspect, însă m-am neglijat emoţional şi mintal. De aici şi greşeala celor din jur de a considera că nu e aşa rău, că poate doar sunt obosită şi mă plâng.
“Dar am văzut că se aranjează, că are grijă de ea, că merge la salon. Credeam că e bine.” – a spus soţul meu în terapia de cuplu. Nu conta ce îi povesteam eu, conta ce VEDEA el. De aceea, îmi doresc ca în cadrul acestui Club să vorbim despre cum arată de fapt depresia, câte forme are şi ce putem face.
Am comunicat prin ce trec şi ce nevoi aş avea, însă din păcate cei din jur nu au fost pe poziţii din prima. Pe lângă tot ce trăiam ca mamă, au fost şi multe alte evenimente din viaţa personală, de familie, care s-au adăugat stărilor mele. Aşa că după nişte luni de depresie în care am luptat să fiu ok pentru copil şi familie, luni în care am simţit că nu primesc ajutorul necesar, am făcut poc. Cum am făcut poc? A venit furia, pentru că depresia nu înseamnă numai tristeţe şi letargie, ci şi acumulare. Multă acumulare de gânduri şi energie explozivă.
Lucrurile au devenit oarecum mai uşoare cu copilul după începerea diversificării. Nu a început să mănânce excelent, dar măcar începuse să bea apă şi nu mai exista riscul de deshidratare, mânca iaurturi, fructe, aşa că mai puteam să plec de lângă el. Pe la 9 luni s-a schimbat radical şi cu alăptatul care devenise iubirea lui în orice poziţie şi oirunde. Ajunsese chiar să tragă de mine în public. Doar că degeaba veneau aceste schimbări pentru că eu deja eram rău, foarte rău şi nu mă puteam repara peste noapte. Puteam să mai ies din casă, însă izolarea cu el mă prinsese atât de tare încât n-am mai ştiut cum să fac asta, cum să mă decuplez puţin şi nici acum nu ştiu să o fac. Unii oameni nu m-au înţeles, pe alţii îi înţeleg eu de ce nu au mai tras de mine.
Furia venise parcă peste noapte şi nu o mai puteam controla. Nu, nu vorbesc de furie faţă de copil, în niciun caz. Ton autoritar folosesc şi cred că e benefic, ton mai ridicat am folosit şi i-am explicat apoi că nu a fost ok din partea mea, de lovit… absolut niciodată. Doar că furia mea era explozivă în rest, lipsă de răbdare, iritabilitate, ţipete, certuri. Am explodat pe toţi şi toate şi din nou nimeni n-a înţeles nimic din ce mi se întâmplă.
Cum vedeţi voi un om furios? Un om rău, nu-i aşa? Un om bolnav care trebuie trimis la colţ, la tratament, să dispară dacă se poate, dar în niciun caz să-l înţelegem sau să-l ajutăm. Cum adică nu îţi poţi controla furia?! O să scriu cu alte ocazii despre oamenii buni şi oamenii răi şi aceste prejudecăţi care fac mult rău.
În toată această poveste mai adaug hipersensibilitatea copilului. Un temperament greu de dus în depresie şi de înţeles. Noroc cu terapia, cu specialiştii, cu bula aia bună de pe Instagram, că m-au ajutat şi am înţeles că nu e nimic greşit cu el, e prefect şi îl ador aşa. Însă am avut mult de învăţat ca să îmi fie mie bine şi să îl pot creşte în echilibru. Ce înseamnă copil hipersensibil? Un copil care doarme numai lipit de părinţi, un copil care a stat numai în braţele mele până la un an şi ceva şi chiar şi după, un copil care plângea şi încă plânge dacă nu are atenţie aproape non-stop, un copil care plângea şi în căruţ, şi lăsat jos, şi în marsupiu şi peste tot. Un copil care voia numai ţinut în braţe. Un copil care abia la 1 an şi 10 luni şi-a acceptat bunicii. Un copil care aproape 2 ani nu a stat singur niciodată cu nimeni. Un copil cu o toleranţă foarte mică la frustrare. Un copil care aproape un an de zile nu mă lăsa nici să-mi fac o cafea, să gătesc ceva, să strâng prin casă, să mă mişc. Cu toate astea, un copil care a dormit, care nu a avut colici, un copil care nu a făcut mari crize la dinţi, un copil extrem de inteligent şi conectat la lumea din jur, un copil care nu e bolnăvicios, rezistent la durere etc. Un copil extrem de cooperant la rutine. Doar că un copil cu o nevoie uriaşă de conexiune, atingere, atenţie, explicaţii. Toate aceste lucruri au mai pus o piatră în sufletul meu deprimat. Acum când merg pe stradă şi văd mame cu bebeluşi pe la cafenele cu prietenele îmi vine să plâng. Plâng şi acum când scriu. Când văd mame cu bebeluşi prin magazine făcând liniştite cumpărături, îmi vine să plâng şi să ies din magazin. Nu înţeleg cum. Eu nu am avut parte de aşa ceva, deşi îmi doream şi visam cum iau copilul şi cutreier oraşul cu el.
Sunt supărată pe el? Doamne fereşte! Îl ador. Aş schimba ceva din trecut sau la el? Absolut nimic. Totul e despre mine, despre lecţiile oferite de viaţă şi despre ce am eu de vindecat.
Furia a continuat şi s-a domolit şi a continuat. Depresia a mai dispărut. Unii oameni să zicem toxici s-au mai triat din jur. Am continuat terapia şi regăsirea bucuriei dincolo de copil. În toată nebunia asta, mi-am mai dorit un copil, iar acum vă scriu dintr-o depresie perinatală pentru că am o sarcină toxică, din nou. Nu regret nimic. Îmi duc greul, doar că încerc să înţeleg cât mai bine tot ce mi se întâmplă. Ştiu că mlaştina asta nu va ţine la nesfârşit şi îmi doresc să îmi cresc băieţii în gama tuturor emoţiilor, să vadă şi greul, să înţeleagă tot ce se întâmplă în interior, să fie bărbaţi drepţi şi empatici cu soţiile lor, să fie nişte bărbaţi cărora nu le e teamă să fie vulnerabili.
Când recitesc în mare tot ce am scris mai sus, nici nu mă surprinde faptul că am avut sau am depresie. Şi nu îmi mai este ruşine să spun că uneori mi-e rău, că am depresie, că am ieşiri de furie, că uneori ştiu ce am de făcut, că alteori habar n-am, că poate am rănit alţi oameni, dar am şi fost rănită, că îmi iubesc copilul infinit, dar uneori nu am chef de el, că… orice. Cu toate astea, recitesc şi îmi dau seama că încă îmi este greu să dau frâu tuturor emoţiilor din acea perioadă. E un text destul de simplist pentru felul în care eu sunt capabilă să scriu, însă undeva pe acolo încă sunt nişte blocaje. Important e că învăţ să mă deschid.
Am învăţat că E OK SĂ SIMŢI ORICE!
Sunt Oana Dascălu şi aceasta e povestea mea. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
