Am primit pe email această poveste şi spun sincer că m-a încurcat puţin. Şi noi ne lovim de mici situaţii cu bunicii. Pe de o parte cred că e normal să îi lăsăm pe bunici să fie bunici aşa cum ştiu ei, fără intervenţii infinite, pentru că oricum nu îi schimbăm. Pe de altă parte este normal şi să ne respecte felul în care alegem să îi creştem pe cei mici, iar când vine vorba de siguranţă e şi mai important. Voi cum gestionaţi relaţiile cu bunicii?
Sunt mama unui băiețel minunat de 1 an si 8 luni. De când am aflat că sunt însărcinată m-am gândit doar că vreau să-l cresc cât de bine pot eu. Am citit tot ce am prins despre ce e bine, ce nu, pe unele le-am putut implementa, pe altele nu. Dar ce mă înfurie cel mai tare e atitudinea bunicilor care știu ei mai bine.
Context: împreună cu soțul am decis să ne întoarcem în orașul natal după nuntă pentru a fi mai aproape de părinți. Părinți care devenind bunici consideră că ei ştiu mai bine. Ce studii, ce cărți, ce podcasturi? “Voi cum aţi crescut?” Anulează tot. Când era cel mic i-am înștiințat că nu vreau să-l las la tv, cu greu am obținut victorii, cel puțin aparente, atunci când eram eu în zonă. Acum că e mai mare provocările sunt mai multe.
Când am luat decizia să ne întoarcem nu am făcut-o ca să beneficiem neapărat de ajutor, mă puteam descurca foarte bine şi singură. Am noroc de un copil cuminte cu care mă înțeleg. Dar pentru a oferi şi bunicilor ocazia să stea cu el, mi-am reluat într-o oarecare măsură activitatea, perioadă în care cel mic stă fie cu unii, fie cu alţii. Asta implică drumuri. Buncii paterni consideră că scaunul auto e un moft. După mai multe discuţii şi apropouri am decis să-l ducem noi şi să-l aducem astfel încât să nu-i mai punem viața în pericol. Bunicii care au scaun de mașină, şi unul bun, testat şi toate alea, preferă să-l ţină în brate, pe bancheta din spate, ÎN MIJLOC. Pentru că vede mai bine. Am discuţii şi cu soțul, multe pornind de la socrii mei.
Acum că băiețelul e mare şi începe să vorbească, m-am trezit că cere desene, eu nefolosind termenul cu el, deși stie de Jj şi Cocomelon. Astăzi cel mic se duce în casă, restul fiind în curte, cu bunicul, a petrecut ceva timp, am întrebat soacra ce face, a zis că pe acolo. Când l-am întrebat pe cel mic înainte de somn mi-a spus de desene. Îmi venea să urlu.
Cumva e mai mult decât lăsatul la desene, mi se pare că e doar aşa, să îmi ignore deciziile în privinţa modului în care vreau să-mi cresc copilul. Şi ar mai fi şi altele, dar astea mi se par cele mai importante. Vreau ca cel mic să se bucure de bunici, de toți, dar sunt anumite puncte roșii pe care simt că se apasă intenționat, iar asta mă înfurie teribil.
Înțeleg perfect pozitia in care se afla mămica din poveste. Desi am noroc de părinți (mai ales mama mea) care chiar și când e sceptica legat de metodele mele, se supune și apoi chiar îmi dă dreptate… Chiar daca uneori după jumătate de an că vede alți copii cum fac, și vede că al nostru e ok.. deși am noroc, nu suntem mereu pe aceeași lungime de unda. Dar am ajuns la simpla concluzie că al meu copil are nevoie de noi părinții, de stabilitate și tot ce ii putem oferi noi și dacă bunicii nu se conformează la regulile noastre, este suficient sa se vadă cu ei ocazional și atât. Drag de ei prinde și dacă îi vede 1 data pe luna. Dar desenele și alte chestii negative îl dau peste cap atât de mult pe termen lung… Eu am observat că dacă ii dau desene azi după 3 săpt de pauza, el cere și seară și mâine dimineață și etc. Apoi trb iar 3 zile sa ii refuz desenele că sa uite de obicei și să nu mai ceara. E ca un detox 🤣