Am primit o nouă poveste în Clubul Mamelor Furioase. O nouă poveste destul de grea. Fiecare text pe care mi-l trimiteţi mă surprinde prin cât de diferite sunt situaţiile, prin cât de diferite suntem, prin cât de diferite sunt familiile noastre, prin cât de diferite sunt nevoile şi dorinţele noastre. Atunci de ce judecăm toate mamele şi copiii prin prisma aceloraşi modele? De ce credem că aceleaşi valori şi aceleaşi reţete de parenting funcţionează la fel?
Bună. Mă numesc Evelin (nume schimbat pentru anonimat) și, chiar dacă fetița mea are 2 ani jumătate, eu încă sunt o mamă furioasă.
Furioasă pentru că nu-mi amintesc nimic despre fetița mea până la 2 ani, despre cum arăta, despre ce făcea decât din poze și filmulețe. Îmi amintesc când am aflat că sunt însărcinată și cum m-a cuprins frica pe loc, deși, dacă e să mă gândesc, cred că aveam frica asta dintotdeauna.
Niciodată nu mi-am dorit copii, probabil soÈ›ul meu a fost cel care È™i-a dorit-o pentru amandoi, eu doar m-am lăsat purtată de val. Am ajuns să înÈ›eleg că sunt mamă È™i că-mi iubesc copilul abia peste 2 ani…. Oare de ce a durat atât de mult?
SoÈ›ul meu – cel mai minunat bărbat È™i tată care poate exista, nu a È™tiut nimic, până recent, când i-am spus “nu-È›i doresc niciodată să fii în depresie post-natală È™i să încerci să supravieÈ›uieÈ™ti! “. Am rămas amândoi muÈ›i, iar mie au început să-mi curgă lacrimile È™iroaie…
Am ales să nu spun nici lui, nici mamei (deÈ™i intuia) pentru a-i proteja. Dupa aproape 3 ani de la naÈ™tere, am început să-mi mai doresc un copil, însă soÈ›ului meu ii este frică pentru starea mea psihică. Mi-l doresc acum cu adevărat, simt că doar aÈ™a mă pot trata din plin È™i să-mi găsesc liniÈ™tea interioară. Probabil abia acum sunt pregătită să ofer dragostea aia de care am tot auzit…
Sunt Oana DascăluÂÅŸi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă ÅŸi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi ÅŸi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreÅŸti – ÅŸi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
