Când o mamă dispare în negura maternităţii, cumva, cei din jur dispar şi ei în negura orgoliului. Cei din jur fiind cunoscuţi, colegi sau prieteni. Telefoanele şi mesajele se răresc sau nici măcar cele simple de felicitări nu există.
Cunoscuţii aşteaptă ca tot mama să dea un semn… că ea nu mai scrie, dar şi ea a uitat de ziua mea, pe ea nu o mai interesează, ea nu vrea să ne mai vedem, ea tot anulează, ea vorbeşte numai despre copii.
Pentru că, nu-i aşa, o mamă obosită, copleşită, deprimată, suprastimulată, poate cu copii bolnavi… trebuie să fie prima care menţine legătura, trebuie să nu uite zilele de naştere, trebuie să ţină pasul cu viaţa celorlalţi, trebuie să îi pese şi tot trebuie. Desigur, aici nu vorbim de relaţii forţate sau absurde. Că nu o să te sune o clădire întreagă de birouri sau toţi oamenii pe care i-ai cunoscut vreodată. Mamele ştiu ce vreau să subliniez aici.
Nu am o concluzie. Poate doar că societatea asta nu prea iubeşte mamele şi copiii, ca în multe alte cazuri. Şi eşti văzut din nou ca un om funcţional doar când îţi laşi copilul în poarta grădiniţei şi te întorci la un job împlinitor sau toxic, nici nu contează.
Postare inspirată de niște oameni (oarecum apropiați) cărora am uitat să le spun LMA și m-au pedepsit la fel.
