Este Săptămâna Mondială a Alăptării şi m-am tot gândit ce să scriu, cum să scriu. Curg tot felul de postări, în diverse direcţii. Avem magia şi feeria. Avem poveştile triste ale mamelor care nu au reuşit şi suferă. Mame cu care empatizez şi le înţeleg, pentru că fusesem şi eu foarte aproape să nu reuşesc şi am avut multe zile de plâns şi doliu după lapte. Avem şi mamele sătule de astea care tot alăptează şi pun poze.
Bun. Legat de poveştile triste, le înţeleg, însă asta nu înseamnă că ceva ce doare trebuie interzis. Experienţa frumoasă a unei mame nu anulează durerea alteia şi nici invers. Cum discutam şi zilele trecute despre mom shaming, prea se duc anumite lucruri în extrem şi considerăm orice offensive şi bun de interzis. Pentru unele mame, alăptatul e o victorie, o mândrie, o bucurie şi este în regulă să expunem şi micile sau marile victorii fără a fi judecate.
Legat de magie şi feerie, poate ar trebui să spunem şi celelalte elemente. Că uneori doare, că uneori n-ai chef, că uneori e obositor, că uneori te plictiseşti îngrozitor, că uneori nu mai suporţi să te atingă nici soţul după ce nişte oameni mici au tras de tine cu lunile sau anii, că uneori te-ai săturat efectiv să îţi gândeşti hainele în funcţie de cum să-ţi scoţi sânii pe afară ca să alăptezi etc. Că poţi avea complicaţii medicale etc. Asta nu anulează frumuseţea şi naturaleţea acestui proces.
Asta nu înseamnă că ne lăsăm păgubaşe că e mai uşor cu lapte praf. Dar dacă o dăm doar în magie şi feerie, când o mamă nouă dă şi peste aceste aspecte, o să creadă că doar ei i se întâmplă şi totul va deveni mult mai frustrant. Şi uite aşa depresii, gânduri, înţărcare cu stres etc.
Legat de cele sătule de noi care alăptăm sau care spun “eu i-am dat lapte praf şi a crescut foarte bine aşa”. Foarte bine spun şi eu! Cum spuneam, alegerea ta nu o anulează pe a mea. Deciziile tale nu pot anula un subiect atât de important pe plan mondial. Dacă eu îmi expun victoriile alăptării, nu înseamnă că atatc decizia ta de a da lapte praf. E simplu. Chiar le admir pe mamele asumate care au spus nu alăptării şi le-a fost mai ok cu decizia asta. Dar nu despre asta e vorba aici.
Din punctul meu de vedere, această săptămână şi nu numai ar trebui să fie despre informaţii, despre studii, despre încurajări cu empatie. Informaţiile merg către MAMELE CARE VOR să facă asta, dar nu ştiu cum. Către mamele descurajate de alte mame. Către mamele descurajate de familie. Către mamele descurajate de medici. Mereu vă îndrept către medici, dar din păcate e plin de doctori care nu ştiu de capul lor la capitolul alăptare, pentru că lactaţia e o ramură care se studiază separat şi mulţi nu o fac.
Aşa ajungem la “ai lapte subţire, nu ia în greutate, trece-l pe lapte praf” la orice sută de grame ratată în grafic în primele luni. Idris a fost mereu la limita graficului iar pediatra lui nici n-a clipit, deşi eu mă stresam. Aici diferenţă. Eu eram stresată, medicul mă liniştea. Altul ar fi zis aoleu, lapte praf. Şi ştiţi ce? Din stres şi grijă de mamă nouă, poate aş fi ascultat. E tare greu să navigăm în zilele noastre printre atâtea informaţii din online şi ce spun doctorii. Căutaţi mai multe surse, mai multe opinii, ascultaţi-vă instinctul. Un înger de om care mi-a fost consultant în lactaţie şi o pediatră nu tocmai tânără, dar cu informaţiile la zi, au fost salvarea mea. Plus osteopatia despre care nu prea se vorbeşte.
Vă spun din nou. Alăptatul e natural ca proces biologic, însă tehnica se învaţă şi sunt multe mici obstacole care pot să apară. E normal să nu ştiţi ce aveţi de făcut şi să vă frustraţi când bebe plânge şi nu ia sânul. Căutaţi oameni cu informaţii care să vă ajute.
În cele din urmă, infamele poze cu femei care alăptează. Nu vrea nimeni să facă exhibiţionism pe aici sau în public, însă vă spun sigur că încurajează. Pe mine m-au încurajat şi m-au bucurat pozele postate de persoane publice care alăptează. Se poate, nu e o ruşine, e ok şi în public dacă e nevoie. Eu asta am înţeles şi cu asta am rămas. Mi-a fost şi încă îmi e uşor ruşine să alăptez în public şi cred că se poate face şi cu discreţie la nevoie. Nimeni nu are chef să-şi dea hainele jos în mijlocul mulţimii, în mijlocul mall-ului, în mijlocul magazinului. Când am putut, am căutat mereu un loc mai retras, mai liniştit, ca să nu agite nici copilul, însă n-am fugit prin băi şi parcări întunecate.
Ştiu că prin anumite colţuri ale internetului se duc discuţii grele, jignitoare, extremiste şi urâte despre aceste subiecte. Acolo e cu mom shaming, tabere şi prejudecăţi. Însă nu peste tot e aşa şi nu orice subiect atins e automat cu judecată.
Şi pentru că am spus că mai avem voie să ne lăudăm şi cu micile victorii, fără superioritate şi judecată faţă de alte mame, vă invit să îmi scrieţi de ce sunteţi mândre, care sunt victoriile voastre şi le voi pune într-un articol pe Clubul Mamelor Furioase.
Dincolo de naşteri, alăptare etc, eu una sunt mândră că nu le-am dat suzetă copiilor. Da, asta e. Nu demonizez suzeta, am spus-o mereu. Nu am o problemă cu asta, nu mă uit urât la voi că daţi suzeta şi nici nu mă cred o mamă mai bună. Nu sunt o mamă mai bună, şi nici voi mai rele, DAR mă bucur că mi-a ieşit.
Şi vă mai spun nişte chestii. Unele alegeri ţin de triggerele noastre, de valorile noastre, de felul nostru de a fi, nu neapărat de ce TREBUIE sau nu să facem.
De ce nu dau suzetă? Nu că am citit că e bună/rea, ci pentru că eu am mari probleme ortodontice şi aş avea nevoie în prezent de 2 operaţii de care nu am chef. Asta după ce deja am purtat aparat dentar 2 ani. Iar acum am mari probleme cu articulaţiile temporomandibulare care păcăne ca nişte artificii non stop şi am mari migrene din cauza asta. Nu ştiu dacă de la suzetă au pornit toate astea. Dar dacă pot evita pentru copii, am zis să încerc. Da, dincolo de asta mă sperie şi dependenţa şi ideea că poate ziua le-aş fi pus dop emoţiilor. Nu ştiu, asta cred eu şi nu are nimic de a face cu alegerile tale.
De ce alăptez? Nu neapărat că aşa zice lumea că e bine. Am fost un copil bolnăvicios, cu multe internări în spital când eram mică, cu multe mici traume de la perioadele de boală, de la perfuzii care mă învineţeau, de la senzaţia că mor şi de la interdicţiile de a face lucruri simple pe care alţi copii le făceau. Am ocazia să pompez nişte anticorpi în copiii mei? Da. Atunci o fac, nene, chiar dacă nu e cu magie tot procesul.
De ce dorm cu copiii? Că mi-e mai uşor punct. Şi tot aşa.
Vă aştept pe Instagram să îmi scrieţi micile şi marile victorii ca mame. Hai să ne lăudăm!
