Am primit această poveste chiar de 1 Martie când am lansat proiectul. E o poveste de la o mamă cu un copil hipersensibil. De multe ori şi eu am auzit că băiatul meu plânge din cauza mea, că plâng eu şi sunt agitată. Am ajuns să urăsc acest “sfat”. Credeţi că ajută? Nu. Pe lângă toate, mai adaugă la vinovăţie şi la starea de rău. Pot confirma că un copil hipersensibil cum am şi eu e ceva mai greu de gestionat ca mamă din punct de vedere emoţional. Stresul, oboseala, suprastimularea, imaginea asta dură a maternităţii… toate se transformă într-un mare foc de furie. Furia este o emoţie cu multă energie, de aceea vine atât de vulcanic şi simţim nevoia să ne folosim corpul şi vocea şi de aceea apoi ne simţim epuizaţi.
Mă bucur că pot inspira şi pot ajuta să vă descărcaţi măcar puţin sufletul. Înainte de vă lăsa cu povestea, o să vă las un link primit de la Simina Diaconu, psiholog şi mamă care şi-a scris licenţa pe tema furiei. Tratamente pentru furie, poate vă e de folos.
De când am vazut titlul acestei pagini la @povesteauneighindute la stories, am ştiut că e pentru mine pagina asta.
Eu sunt o mamă furioasă! Şi simt nevoia să o spun.
Sunt atât de furioasă uneori că nu-mi explic de unde vine şi cum explodează ca un vulcan.
În sarcină am fost pregatită pentru orice, atât de optimistă, chiar dacă au fost probleme şi situaţii urâţele uneori, optimismul n-a fugit de la mine. Eram extrem de încrezătoare în mine că după naştere ştiu ce e de făcut (am avut grija de fratele meu mai mic şi ştiam cum stă treaba, “floare la ureche”).
Vaai.. şi cât am greşit.. nu am ştiut emoţiile care vin, care te fac din cea mai puternică persoană, cea mai temătoare. Ţin minte că am ieşit din spital şi-mi tremura tot corpul, aveam o agitaţie în mine continuă, cum am ajuns acasă, în prima noapte am plâns în hohote de neputinţă, neştiinţă, nesiguranţă.
Apoi au urmat zile de plâns mult mai mult, dureri, nesomn, oboseală, epuizare, un copil cu temperament hipersensibil care avea nevoie de o mamă empatică, liniştită, iar eu eram opusul. Oh, de câte ori am strigat la soţ, la copil, la “lună”. Aveam şi am momente de disperare cumplită, de parcă îmi vine să urlu după ajutor dar nu ştiu cine să mă salveze, cum să mă salveze. Nimeni nu-ţi spune de furia asta, de disperarea asta, cum te loveşte, te doboară şi cum apare brusc de atâtea ori şi te sleieşte de puteri.
Dar eşti mamă, trebuia să ştii asta, să te aştepţi că aşa o să fie, nu tu ziceai că eşti pregatită?
La început, soţul meu nu înţelegea furia asta, era ceva neobişnuit la mine să mă comport în halul ăla, el vrând să mă încurajeze cumva, mi-a zis “dar eşti mamă, trebuia să ştii asta, să te aştepţi că aşa o să fie, nu tu ziceai că eşti pregatită?”. Nu m-a lovit nimic mai tare ca vorbele astea. Da, sunt mamă. Îmi iubesc copilul din tot sufletul, mi l-am dorit din toata inima, dar nici prin ruptul capului nu m-am gândit că o să am sentimentul acesta de furie, să văd negru şi doar să-mi vină să urlu. N-am crezut că o să simt o epuizare continua, dureri de corp/oase/coloană/picioare/braţe care nu te lasă, nu credeam că nu o să am chef şi putere să fac poze, să merg (cum văd în tot Internetul ăsta) la şedinţe foto cu nou-născuţi.
Îmi cer scuze pentru mesajul lung, e în regulă şi dacă nu va fi citit, eu am simţit nevoia să scriu. Dacă-mi scriu mie, m-aş simţi şi mai nebună, n-am avut curaj să scriu până acum.
Azi, 1 martie m-am simţit mai tristă ca niciodată. Toată lumea cu flori, cu fericire, eu tot în pijamale, cu copilul iar plângând toată ziua, eu făcând iar o criză de furie, plângând şi simţindu-mă ultimul om. Dar seara mi-a adus soţul meu un desert super bun fără lactate şi am reuşit după o zi extrem de grea, să găsesc un moment de bucurie. Lucrez cu mine, fac terapie şi sunt convinsă că voi răzbi, dar până atunci, mă bucur că există persoane care iau iniţiativă să arate şi partea asta a maternităţii, m-ar fi ajutat mult.
Sunt Oana Dascălu şi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
