Las aici o frântură din romanul pe care îl am în cap despre cum poţi fi furioasă fără să fi trecut (încă) prin maternitate.
Am ales să fiu mamă “adoptivă” pentru băieţii soţului meu, doi băieţi gemeni, fără să mă gândesc prea mult la ce mă aşteapta pentru că… asta îmi doream, doi băieţi gemeni, pe care acum îi primeam. M-am gândit că ce poate fi greu, au nevoie de multă iubire pentru că asta le-a lipsit încă de când s-au născut.
Şi a venit ziua în care s-au mutat cu noi.
A fost drăguţ o perioadă, după care am trecut de unicornii din capul meu şi am văzut realitatea. Am văzut câte emoţii şi stări de tot felul pot trezi în mine, nu unele bune. Am început terapia, am început să vorbesc în stânga şi în dreapta şi astfel am aflat că sunt mame, mame naturale, care au cam aceleaşi stări, temeri ca şi mine. Numai că diferenţa este că ele pot simţi în acelaşi timp şi iubire… iubirea aia care la început părea uşor de oferit -“era tot ce trebuia să fac” îmi ziceam – şi pe care am ajuns să văd că nu o simt.
Şi au venit sentimentele de vinovăţie, că poate le-aş face mai mult rău decât le era când îi creşteau bunicii, că ce mi-o fi trebuit mie şi multe altele.
Nu m-a ajutat nici când cei din jurul meu se purtau ca şi cum erau copiii mei, de care aş fi avut grijă mereu şi aş fi ştiut cum să am grijă de nişte copii. Habar nu am cum se face asta.
Probabil ai mei credeau că mă ajută spunându-mi că lor le este mai uşor să se gândescă că sunt copiii mei, că aşa îi acceptă mai uşor, da… e mai uşor pentru ei, pentru băieţi poate, pentru că aşa i-au acceptat şi ei şi îi consideră bunicii lor.
Mama, şi alte persoane, mi-au spus de multe ori că eu mi-am dorit asta, acum ce fac, de ce mă plâng, că nu mă înţeleg “doar am ştiut în ce mă bag”.
Nu am ştiut în ce mă bag… nu am ştiut ce roller coaster poate aduce un copil, dar doi… care au deja un bagaj emoţional mare şi negru.
Din fericire în toată povestea asta, mai sunt momente în care văd şi mici licăriri. Momentele în care văd mulţumirea şi schimbarea lor în bine de când s-au mutat cu noi, momente în care ne bucurăm cu toţii, în care îmi povestesc deschis despre lucrurile pe care le fac, avem momente de “noi 3”, unele în care se bucură de mâncarea pe care le-o fac :))), altele în care (în terapia pe care au început-o şi ei) primesc cea mai mare notă dintre toţi membrii familiei (şi mă întreb cum am ajuns să primesc eu 10 şi tatăl lor care face infinit mai multe, din punct de vedere emoţional, primeşte mai puţin :)) )
Din fericire soţul meu este cel mai bun tată pe care îl puteau avea, iar pentru mine este un sprijin moral de fiecare dată când sunt la pământ, este singurul care a înţeles că îmi este foarte greu, că nu am cum să le ofer, cel puţin acum, mai multă iubire, că el va face asta, chiar dacă… ce crezi?! şi lui îi este greu câteodată.
În curând chiar voi fi mama, asta o altă încercare grea după o sarcină pierdută şi un alt roller coaster de emoţii. Am speranţa că voi simţi acea iubire pe care o au mamele pentru copiii lor şi că nu voi simţi că este atât de greu de oferit. Vom vedea dacă sunt tot unicornii din capul meu :))).
Sunt Oana Dascălu şi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
