Am primit de la una dintre mame o poveste scurtă, dar care se duce direct spre stomac şi spre suflet. Se presupune absolut greşit că mamele care au învins infertilitatea vor fi cele mai calme şi recunoscătoare din lume. Recunoscătoare sunt cu siguranţă, însă ele rămân oameni cu un bagaj emoţional amplu, mai ales după ani de zile de tratamente, dezamăgiri şi speranţe. Aceste mame rămân oameni care se lovesc de aceleaşi provocări când vine vorba de un bebeluş: lipsa somnului suficient, emoţii, temeri, dureri şi chiar furii.
Îmi pot doar imagina că, uneori, fix aceste mame care au învins infertilitate şi îşi ţin minunea în braţe se simt cele mai vinovate din lume pentru că le e greu.
Vă îmbrăţişez pe toate şi vă spun: E OK să simţiţi orice!
Salut, mă numesc Rebeca (nume schimbat pentru anonimat) și sunt o mamă furioasă
Fiul meu a venit pe lume acum aproape 12 luni după 4 ani de așteptare și tratamente și zeci de teste negative.
Credeam că sunt pregătită… credeam.
Copilul meu a scos din mine o furie neagră și mâloasă care mă cuprinde de fiecare dată când simt că limitele mele sunt încălcate. Și Doamne, sunt încălcate muuulttt. Câteodată mă simt atât de tristă și deznădăjduită în ceea ce fac că am impresia că îmi stric copilul.
Atunci când nu poate să doarmă, îmi sunt apăsate cel mai tare butoanele. Mă cuprinde o furie atât de mare pe care de abia o pot ţine în frâu. Și ca să fac asta îmi vine să mă plesnesc, să mă ciupesc, să dau cu capul undeva. Nu-mi vine să cred ce iese din mine.
Îmi este ciudă pe cei care pot să iasă când vor, să facă ce vor iar apoi mă simt vinovată și nerecunoscătoare pentru că îl am şi am învins infertilitatea.
Este greu, foarte greu… minunat și fabulos și greu din nou.
Sunt Oana Dascălu şi îmi doresc să dau voce mamelor. Dacă şi tu vrei să îţi descarci sufletul, scrie-mi şi voi publica povestea ta – anonim dacă asta doreşti – şi sigur vei ajuta alte mame să nu se mai simtă singure.
